Logheaza-te cu
Astăzi experimentez o tristețe de-a dreptul dezgustătoare... o simt cum mănâncă din mine fiecare fir de putere pe care oricum nu prea îl mai aveam. Au fost cuvinte spuse... și înțelesuri nerostite, dar evidente. Au fost calcule, idei și frici lăsate libere. Gesturi ucigătoare și adevăruri de care ne-am ferit atât de mult, sau poate de care m-am ferit atât. Sunt momente când simt că îmi pierd speranța, când disperarea în rugăciune devine singura soluție, ca rezolvare la un fariseism scârbos, practicat cu multă determinare.
...
E trist când te gândești că nu respiri doar pentru tine, mai ales când aerul ți-e poluat și intoxicat de gânduri, sufocat în realități macabre din care nu te mai poți retrage. Eschiva a încetat de mult să mai fie o soluție. Șiruri întregi de întrebări, „de ce”-uri neadresate la timp, regrete și remușcări... toate ne abat de la cursul normal și ne duc într-un infern. N-aș vrea ca stările mele să afecteze sufletul crud din pântecul meu... nu vreau să pătez cu slove ceea ce mi-e mult prea drag... și nici să mă numesc ucigașă de destine.
... Însă mă afund tot mai adânc în întuneric.
Degeaba mai plângi... ce-ai omorât, omorât rămâne.
Off.
Comentarii