Salutare mamici, viitoare mamici, mamici in suflet etc. Nu mai tin minte daca acum multa vreme, cand am scris ultima oara , v-am spus ca sunt matusica. Ei bine, sunt matusica unui baietel de 4 luni, din partea fratelui sotului meu. Un grasun frumos , zambilic si ingrozitor de cuminte pe care il iubesc enorm dar, pe care, din nefericire , il vad foarte rar pentru ca ei locuiesc la vreo 200 km de noi si deplasarea pare din ce in ce mai grea cu argintul meu viu, munca si alte lucruri de genul asta. Daaarrrr de o saptamana sunt matusica inca o data , de data asta surioara mea ( una dintre ele) e si ea mamica ( tot baietel). Ei sunt aproape si din cauza asta am putut experimenta din afara tot ce inseamna sfarsitul sarcinii, asteptarea aia crunta dar parca dulce , curiozitatea. Toate starile prin care a trecut a mea familie cand am nascut le-am simtit si eu acum pe propria piele si nu-mi imaginam ca intensitatea poate fi atat de mare pentru un copil care nu e al tau. Din fericire surioara mea a nascut natural- nu doar normal, vaginal si pentru mine este inca o data o eroina si prin ea am trecut si eu (oarecum) prin experienta asta pe care o sa o traiesc la momentul potrivit daca nu sunt probleme. Stiu ca la capat de drum cel mai important este ca ambii participanti la nastere sa fie sanatosi ( mama si copilul) dar inca am o urma de regret si vina ca nu am luptat suficient sa nasc asa cum mi-am dorit si inca imi doresc. Motivele date inca mi se par date din comoditate ( singura pata pe care o gasesc medicului meu care va fi medicul meu in continuare si daca ar fi sa am 10 copii) iar data viitoare voi fi o mamica mai sigura pe sine, mai informata, fara bagajele unor incompetente anterioare si voi tine cu dintii de ce imi doresc, bebe trebuie doar sa fie sanatos. Cu atatia bebelusi am inceput sa si visez ca sunt gravida, a inceput sa mi se faca dor sa am un puisor asa mic in brate. Nu zic ca puiul meu nu imi imai e suficient, ba din contra, pe zi ce trece il iubesc mai mult si acum cand am cam renuntat la tzitzi parca mi s-a rupt o parte din suflet. Stateam amandoi si plangeam , el de dorul la tzitz, i eu de ...nu stiu de ce , cred ca pt ca puiul meu a facut un pas mai departe de mine. Obiectiv , tehnic, la rece vorbind , la 1 an si aproape 3 luni ale lui a fost alaptat suficient, nn u e un capat de lume sa fie intarcat acum tinand cont ca imi era foarte greu cu lucrul si cu el inca foarte atasat de tzitzi, lapte cat sa se sature nu mai era, completare nu suporta daca eram eu in preajma si sugea pe sec pana ajunsesera ale mele sfarcuri ca arse. Ajunsesem la epuizare si cu ajutorul bunicilor, a albastrului de metil si in sfarsit a unei formule pe care sa o accepte am reusit performanta de a mai lua tzitzi in gura, asa doar, de dor o data la 2-3 zile.
A mai realizat ceva puturosul meu! Dupa ce pana acum o saptamana si-a tocit genunchii mergand de-a busilea a reusit sa faca si primii pasi singurel si este foarte incantat de ce poate, mai incantati suntem noi cred dar mor cand il vad cat de mandru merge ca robotelu'. Ce fluturi in stomac, au ajuns alte bestii , uriase in stomacul meu cand il vad sau cand imi ia fata in manutele lui pufoase si se arunca sa ma pupe ..mor incet de dragul lui si fericire mai mare si deplina nu exista. Are deja 12 dintisori si cand rade cu pofta si i se vad acolo ca niste perle albe sau musca el din ceva imi vine sa musc si eu din el.
Cu ce am inceput si unde am ajuns....ce sa fac , sunt vinovata ca orice discutie a mea sau gand despre copii ma duce tot la el... dar atat de fericita!
Comentarii