5 luni

Au trecut 5 luni de cand am simtit cum ma intregesc. Cum ne intregim ca familie. Si cum viata noastra este plina de atat de multa iubire, incat nu exista cuvinte sa o descriem.

Cine a zis ca a fi mama este usor, se insala,

Cine a zis ca a fi mama e greu, se insala.

E altfel, si incelasi timp am senzatia ca e la fel ca inainte, cand stiam ca ne lipseste ceva dar nu constientizam ce.

Primele ore de mamicie, de parinti, au dat tonul existentei noastre de pana acum. Dupa ce am fost data jos de pe masa, inca mai aveam puterea sa glumesc (parul meau statea ca naiba si il intrebam pe sot cum de nu mi-a spus) si aveam senzatia ca pot ridica muntii din loc. Tati m-a ajutat sa fac un dus, si dupa ce am mancat, am cerut sa vina si Mitzi la salon cu noi. Toata noaptea tati a stat de veghe, sa verifice cum e bebe si mami, si cat am stat la “fabrica de bebelusi” mami avea grija doar sa ii dea tzatza bebelusului, sa manance si sa doarma. In rest tati s-a ocupat.

Si cand am ajuns acasa, pentru circa 2 luni am continuat in acest fel. Venirea lui bebe in familie ne-a adus si mai aproape, ne-a facut mai responsabili (dupa caz)sau ne-a invatat sa nu mai incercam sa le facem pe toate singuri.

Plecarea lui tati la cursuri a fost ca o testarea pt mine si bebe. Am vazut ca se poate sa ma joc cu bebe, sa facem cumparaturi impreuna, sa avem grija de casa, si sa gatim amandoi (fie cu bebe in wrap, fie cu bebe in scoica). Si am vazut ca nu cade cerul pe mine, daca nu fac curatenie, sau daca rufele le spal la 6 dimineata si umplu toate cele 3 franghii intr-o zi, si le strang cand se vine iar tura de spalat.

Am credinta si simt ca pot sa ma descurc cu Mitzi. Ca inca se poate sa mergem in Vama  pe zi(oricum nu eram genul care sa piarda noptile prin oras), sa alaptam la terasa, sa schimbam scutecelul pe masa sau pe canapea in bar. Inca pot sa mai ies la gratare cu rudele, sau sa dau o fuga pana la mama mea ca sa ii fiu alaturi cand are nevoie (am reusit intr-o ora sa ma mobilizez,sa fac bagajele, sa alaptez si sa fim in masina pe drum spre ea).

Avem zile cand “dam drumul la caini” si lenevesc cu bebe in pat, dormim toata ziua, si ma concentrez doar pe bebe.

Avem si zile cand lovim masina in dimineata cu vaccinul, si dupa ce uimim asistentele cu rasetele noastre dupa intepatura, alergam prim oras sa gasim punctual de constatare pt RCA, chiar daca domnul lovit intreba mirat daca nu am cu cine sa las copilul? Si eu i-o trantesc ca nu, si ca el vine cu mine.

Sau zile cand ma enervez, si plang de nervi si de ciuda pe mine ca plang (aici deja e cerc vicios)pt ca imi cer pt dosarul de indemnizatie acte si adeverinte imposibile; si cei in cauza habar n-au de ce la randul meu le cer asa ceva.

Si in aceste zile cand imi vine sa urlu sau sa plang, vad minunea asta mica din brate care imi zambeste cu tzatza in gura, sau care rade pt ca ma vade, si toate chestiile naspa isi pierd din importanta. Si sufletul mi-e plin de iubire. Si o sun pe mama doar ca sa ii spun ca o iubesc (acum o inteleg). Sau ii trimit sms sotului sa ii spun ca il ador (fara el nimic nu ar fi fost posibil).

Ca mamica am invatat pana acum ca pot sa ma descurc, ca atunci cand am nevoie de ajutor, trebuie doar sa cer (Pui, te iubesc), ca daca am temeri sau nevoie de o opinie avizata, cineva poate sa ma indrume (Liliana nu stiu ce as fi facut fara tine), ca sunt mame care au aceleasi trairi, aceleasi temeri, aceleasi bucurii ca si mine si cu care pot sa vorbesc si sa impartasesc (mamicile de pe Grupul  BB Center). Si ca la randul meu, pot sa incerc sa fiu un exemplu. Bun sau rau :P

Si mi-am propus sa ma bucur de fiecare zi asa cum face si Mitzi(mai ales cand se joaca cu manutele sau cand scoate sunete doar pt bucuria lui mami). Cu toata inima si cu zambetul pe buze si in suflet.

Eu mai glumesc, si zic ca bebe si-a citit manualul de intructiuni in burtica, si cand a iesit, deja stia ca el trebuie sa suga tzatza, ca mami s-a programat sa aiba lapte pt el. Pt noi alaptarea a decurs snur. Am avut furie laptelui cand era normal si dupa 2 zile de masat “unitatile de hranit bebe”(tot tati a fost responsabil), am trecut peste. Bebe  stia deja ca mami nu crede in colici, si nu am stiut nimic de fenomenul acesta. Am iesit din casa cand m-am simtit in putere, cam la 3 saptamani si am fost plecati din oras cand bebe era inca mic. Am incercat sa ne comportam dupa venirea lui Mitzi asa cum am vrut sa decurga viata noastra. Sa nu il cosideram un impediment pt noi, ci un atu. Planuim sa ne facem concediile in continuare, si sa ne distram cu bebe peste tot. sa fim spontani sa plecam la 12 noapte prin tara.sau sa ne inchidem in casa un weekend intreg .

Sunt constienta ca multe s-au schimbat, insa consider ca am trecut la un alt nivel, unde totul e MAI. MAI frumos si plin de MAI multa iubire. Si mii de multe alte MAI.

(ca fapt divers,  toata povestea am scris-o cu o cutie de ciocolata langa mine, cu urechea ciulita la bebe pt ca e in camera vecina dormind. Azi a cazut pt prima data din pat si m-am speriat toata. Si l-am pupat si am plans. Si da, am zis pt prima data pt ca sunt contienta ca va mai cadea,fie din pat, fie cand va incepe sa mearga, sau din alte cauze. Asta inseamna ca bebelusul meu creste. Si o sa mai plang un pic sau mai mult,  fiindca inca ma simt vinovata;dar maine o sa fim bine. Pt ca a fi mami pt el e ca o Aventura si amandoi suntem niste supereroi)