Sarcina oprita din evolutie in vreme de pandemie

Am ramas însarcinata din a 3-a luna de încercari. Am suferit la fiecare încercare, când nici nu apucam sa fac testul de sarcina, ca deja începeam sa sângerez . Cu naivitate speram ca e vorba de sângerarea de implantare. Si vorbeam cu Dumnezeu, ma târguiam cu El “Bine, daca nu vrei Tu acum…”

În a 3-a luna am vrut sa ma opresc. Intuiam si nu m-am ascultat. Ma gândeam ca urmeaza sa fiu nasa de botez pentru cea mai buna prietena a mea si desi stiam ca s-ar fi bucurat foarte mult pentru mine, n-as fi vrut sa fie decât ea în centrul atentiei. Era momentul ei. De altfel, îmi era teama de ce s-ar putea întâmpla, daca ceva nu ar decurge bine - nu as putea sa o tradez, o iubesc foarte mult… Eram gata sa iau o pauza. Dar ceva m-a împins sa nu…Îmi tot spuneam ca “poate a 3-a e cu noroc”, si … “daca acum o vrea Dumnezeu si eu îi inchid usa în nas? Poate nici nu ramân, dar macar nu îi închid usa în nas.” Si ca sa imi dau toata silinta, de data asta am facut totul ca la carte. Mi-am luat teste de ovulatie, temperatura bazala … monitorizare serioasa. Si tot ma târguiam cu El… “Vezi? Îti las usa deschisa. Daca vrei Tu sa îmi frângi inima iar, treaba Ta… eu nu o sa zic nimic”.

Primul test de sarcina a iesit pozitiv. Nu am putut sa ma bucur din prima secunda… si ma târguiam iar “Asa ai vrut Tu? Asta planuiai pentru mine? Bine, uite, te-am ascultat…”

Curând, a început starea de urgenta, datorita pandemiei COVID-19. Aveam ceva îngrijorari, în special pentru partea cu controalele, dar eram gata sa imi adun tot curajul. Am aflat ca nu poti intra cu partenerul la control - aveam sa ma bucur doar eu de bataile inimii, de imagini pe monitor. La 6 sapt si 0 zile, îi batea inimioara…atât de dulce. Eram doar eu cu o mogâldeata , o bobita careia îi batea inima. La urmatorul îi batea si mai tare si deja eram confuza cu numaratul saptamânilor - o vârsta stiam noi, însa monitoarele îl aratau mai dezvoltat cu câteva zile. No reason to worry, era perfect normal.

Tot datorita pandemiei, au început greutatile economice. Stiam ca urmeaza ceva masuri de strâns cureaua si la mine la munca si faptul ca nu stiam ce anume urma sa se întâmple, ma nelinistea si mai mult. Desi nu as fi vrut sa anunt oficial sarcina (iarasi – intuitia neascultata), am facut-o gândindu-ma ca trebuie sa fac tot ce îmi sta în putinta pentru ca sa nu îi lipseasca nimic copilului meu. Am anuntat sefii…apoi colegii. Eram atât de fericita, încât le-am facut un video în care anuntam (ca doar lucram toti de acasa). S-au bucurat pentru mine si ma simteam si mai însarcinata. Aveam în continuare toate simptomele si abia asteptam urmatorul control. Botezul prietenei mele fusese tinut la domiciliu. Tocmai botezasem un copil si mai aveam unul în mine. Ma simteam norocoasa.

Ca la urmatorul control sa încerc sa deslusesc de ce arata aparatul o saptamâna în urma? Chiar asa nu am înteles deloc cum se numara saptamânile de sarcina? Le mai merge macar softul asta? Doctorul nu schita nimic. Ma împungea cu antena si nu întelegeam de ce se tot duce peste sacul gestational, de ce mi-l deranjeaza? Ce tot cauta? Apoi îmi spune … ‘dar…avem o problema foarte serioasa. Nu îi mai bate inima. Sarcina s-a oprit din evolutie”. Adica vrei sa spui ca acum doua zile când anuntam cu atâta emotie, si ma simteam atât de însarcinata, de fapt purtam în mine fatul fara suflare de o saptamâna? Nu mai puteam procesa restul discutiei. Mi-a ramas în minte doar ca se va mai uita cineva înca o data si tot la ce ma puteam gândi era “Foarte bine! Ca aici e aparatul stricat!” La iesire, dl dr mi-a strâns umerii, chiar când sa ies pe usa si mi-a spus înca o data ca îi pare rau. ?la…ala a fost momentul când am înteles si mi-au pornit primele lacrimi de durere. Sotul nu se putea gândi decât la o a doua parere. Cerem second opinion! Cauta deja alt dr , pe care l-a si gasit si cu care am colaborat în continuare. Am mai facut o ecografie, desi stiam ce mi se va spune iar. Deja nu mai conta înca o data aceeasi lovitura. Nu îmi doream decât sa mai am o poza cu bobita mea. Tatal nu isi putea vedea înca o data copilul… pentru ca pe pandemie nu ai drepturi de tata. Nu poti sa îti vezi copilul nici viu, nici mort. Eram tot eu singura cu bobita neînsufletita.

Avem cea mai frumoasa poza ,cu puiul nostru, care se odihneste si pare trist/a, se sprijina pe sacul gestational. Nu mai pot face nimic pentru bebelusul meu. S-a dus fix la o saptamâna dupa botezul prietenei mele.9 sapt si 4 zile. Parca Dumnezeu a asteptat special. Urma sa îl/o cheme Andrei/ea, ca pe ea (un nume pe care sotul îl dorea înainte sa ma fi cunoscut cu prietena mea - pentru ca Sf Andrei este ocrotitorul în Romania). Coincidenta facea, ca s-ar fi nascut chiar de Sf Andrei. Ce sa înteleg? Ca L-a vrut Dumnezeu? Ca a vrut sa îmi dea o lectie? Ca m-am târguit cu El si mi-a aratat El mie?

Mai mult, de ce oamenii nu pot întelege ca sunt în doliu? Ca nu am putut sa îi strâng mânutele, sa îl tin în brate? Nu are dreptul sa fie plâns? Nu cred ca si-ar dori cineva sa isi auda mama spunând ‘hai nu mai plânge, linisteste-te’, ca dupa o nota proasta care strica media. Am dreptul sa plâng, lasati-ma sa îl plâng, e copilul meu. Îl iubesc, e perfect pentru mine. Nu, nu vreau sa aud ca sunt tânara si mai fac altul. Nu vreau sa aud ca mai sunt si alte persoane care au pierdut sarcini si ca pot vorbi cu ele. Nu vreau sa vorbesc. Vreau sa plâng, vreau sa îi onorez memoria. Atât. Un simplu “ Îmi pare tare, tare rau…” si o îmbratisare e suficient. E tot ce am nevoie.

Da, singurul moment de pace l-am avut la anestezia generala. A fost ca atunci când ramaneam pe gânduri în metrou. Ramâi cu un gând , parca nici nu mai stii care. Si apoi vine statia si trebuie sa cobori. Aia e trezirea din anestezie. Si nu mai stii la ce te gândeai, dar trebuie sa cobori.

Oamenii spun tot felul de lucruri. Daca nu e potrivit sa le spui la o înmormântare, atunci nu e potrivit sa mi le spui nici acum. Nu îi spui unei vaduve ‘Lasa, ca îti gasesti pe altul. Are balta peste’. Nu îmi spui mie ‘Lasa, bine ca s-a întâmplat acum si nu mai târziu. Putea fi mai complicat’. Suntem aici ca sa masuram dureri, ca sa ne credem destepti si ca sa trimitem video cu copii ,în continuare, unei mame îndurerate? Ca sa o chemam la aniversarea copilului nostru, ca sa o întrebam ce mai face? Ca si cum nu fac o treaba buna în a ma tortura singura deja. Voi ce ziceti? Nu fac eu o treaba buna?