ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
Septembrie, 2019. Eram pentru prima data la mare toamna, ne luasem câteva zile pentru noi, bucurându-ne de linistea de dupa vara, valurile spumoase si de micul nostru secret. Cel mai frumos concediu s-a transformat însa, într-o secunda (la propriu), în lucrul de care ne era cel mai teama.
Am ajuns seara, asa ca am hotarât sa ne odihnim, urmând ca a doua zi sa mergem la plimbare. Ne-am trezit mai fericiti ca niciodata, ne simteam împliniti si ne gândeam cum va fi peste 8 luni. Am coborât pe malul marii dar, dupa ce am facut câtiva pasi, am simtit cum lenjeria intima a devenit calda si umeda. Atunci a început totul.
Ne-am întors la hotel si am sperat ca este ceva trecator si totul va reveni la normal. Din pacate, sângerarile au continuat, iar ecografia de confirmare a sarcinii s-a dovedit a fi cea care punea diagnosticul final: iminenta de avort spontan în 6 saptamâni.
Au urmat zile întregi de durere fizica, dar mai ales sufleteasca, de multa frustrare si neputinta. Ne pregatisem dinainte, facusem analize, luasem vitamine, ne schimbasem obiceiurile alimentare, programasem chiar si câteva vizite la medic, totul pentru a fi siguri ca nu ratam nimic.
Zilele treceau, iar noi încercam sa fim puternici unul pentru celalalt, dar fiecare seara se termina cu rememorarea acelei zile si cu lacrimi ce ma secau de putere. Ne întrebam unde am gresit, ce nu a mers bine si de ce s-a întâmplat asa. În acelasi timp, trebuia sa ne prefacem ca totul este bine, pentru a nu-i îngrijirora pe cei din jur, în special pe finii nostri, care tocmai ce avusesera cununia civila si în 2 luni urmau sa devina parinti.
Mergeam la ecografii si analize, pentru a ma asigura ca totul este în regula, de fiecare data reluam povestea cu noduri în gât si raspunsul primit era acelasi: din pacate, din ce în ce mai multe femei trec prin asta si nu trebuie sa îti pierzi speranta. Dar eu continuam sa ma întreb de ce mi se intampla mie? Dupa 2-3 luni am încercat din nou, dar de data aceasta, minunea întârzia sa apara.
Septembrie, 2021. Au trecut 2 ani, timp în care vedeam în jurul meu noi mamici, bebelusi cum cresc si carucioare la orice pas. Ne era din ce în ce mai teama, ne gândeam poate nu o sa mai pot ramâne însarcinata, si daca totusi se întâmpla, oare se va repeta povestea? Într-o zi însa, a rasarit din nou soarele. Dupa fix 2 ani un suflet a decis sa prinda viata în pântecul meu. Am trecut de perioada critica, iar astazi ne apropiem de jumatatea calatoriei. Abia astept sa ne întâlnim!
Comentarii