Ziua Z

Duminica 4 august 2019 Mult asteptata mea zi a ajuns. Cu bagajul pregatit de noaptea trecuta ies frumusel pe usa, nu inainte de a face o ultima poza cu burtica. Ajunsa la maternitate, verificarea ecografica arata ca bebe e inca in pozitie pelviana, si sunt prezente cateva contractii. Asta e de bine totusi, inseamna ca o sa fie o operatie "la cald". O veste rea imi intuneca totusi bucuria, in zi de duminica nu exista anestezie decat pentru cazuri de urgenta. Ma ofer sa o cumpar de la farmacie, dar nu se accepta. Asa ca iata-ma stand pe hol, in asteptarea unei decizii. Faptul ca aveam contractii a determinat-o pe doctorita sa ma interneze totusi, nu avea rost sa plec acasa si sa revin cine stie cand s-or fi marind frecventa lor. Si astfel imi petrec ziua de duminica, in asteptarea unui semn ca s-ar aproba si pentru mine anestezia. E dureros mai mult faptul ca sunt amanata, decat ce durere imi provoaca sarcina. In timpul noptii ma iau niste contractii de ajung plangand pana la asistenta sa imi faca si mie un calmant. Doamna se suparase ca o trezisem din somn, probabil, asa ca o cheama pe doctorita mea, ca tot era de garda, sa ma linisteasca. Aparent, eram speriata de situatie, nu intrasem in travaliu inca. Ma intorc in salon cu promisiunea ca se rezolva situatia mea dis-de-dimineata, si continui sa monitorizez activitatea din burtica, contractiile erau deja la 3 minute, extrem de dureroase, si eu totusi ma stiu ca indur bine durerea. Calmantul administrat isi face efectul dupa vreo doua ore si reusesc si eu sa atipesc jumatate de ceas. Ma trezesc oarecum vesela in jur de 6h, ma duc la baie sa ma pregatesc si pe urma ma pun sa pazesc usa. Cand vine vizita la 8h, doctorita ma informeaza ca e posibil sa astept ziua de marti pentru a intra in operatie. Sunt dezgustata, am facut tot ce mi s-a spus, am respectat conditiile lor, aveam o stare nervoasa din cauza ca nu mai mancasem de sambata la 18h, dar deja simteam ca eu nu primesc respectul de a fi pacient in maternitate. In jur de ora 9h imi fac curaj sa cobor sa caut o cafea macar, zic sa nu mananc, cine stie cand se iveste timp in programul medicilor de garda sa ma bage si pe mine in seama. La cafenea o intalnesc din nou pe doctorita care ma supraveghease toata sarcina, si imi spune ca e cert,o sa ma opereze a doua zi. Asa ca ma calnez, imi iau gandul ca o sa vad cocuta curand si ies afara pe banca sa ma racoresc. Dupa nici 5 minute, ma suna doctorita sa urc sa imi iau bagajul si sa cobor la ATI. Dupa atata asteptare, eu deja ma relaxasem ca nu se intampla nimic luni, asa ca ma apuca o stare de graba, si nici nu imi dau seama cand ajung la ATI sa ma pregateasca asistentele. Toate s-au intamplat asa de rapid, la 9h ma sunase sa imi uau bagajul si la 9h21 o auzeam pentru prima data pe bebica mea plangand. De atata entuziasm, nu mai reactionam la nimic, nici macar nu am fost atenta sa le spun multumesc echipei medicale cand m-au scos din camera de operatie. Eram fericita, asteotam sa imi treaca efectul anesteziei, sa imi pot lua puiul in brate. Pe la 14h deja ma plimbam prin salon, nu aveam stare. Abia la 22h m-au urcat la etajul unde aveam sa primesc bebeaua in brate. Ce pot sa mai zic acum? S-a meritat amanarea, de noua luni o tot asteptam, ce mai contau cateva ore?