Fratiorii blanosi

Sa stii, draga mea Emma, ca înainte de a ne hotarî ca vrem sa te avem în viata noastra, ne-am zis c-ar fi mai bine sa experimentam, întâi, cu niste copii blanosi. Bine, nu ma gândeam eu initial ca vom ajunge vreodata sa avem chiar doi astfel de copii, tot ce mi-am dorit eu a fost un singur motanel... s-a nimerit sa-l gasim pe Tumbi, cel mai alb pisoi pe care l-am vazut vreodata, pe care l-am botezat asa dupa ce i-am observat stilul de joaca – mereu cu burtica în sus, rostogolindu-se pe toate partile pentru a se asigura ca nici un fir de blanita nu scapa nemângâiat! El si surioara lui fusesera salvati, îngrasati si pregatiti pentru adoptie dupa ce fusesera aruncati în curtea unor oameni sufletisti (pe lânga faptul ca au supravietuit cateilor acestora, dar si lipsei de oxigen - fiind captivi, initial, într-o punga) – ba mai mult, baiatul în casa caruia nimerisera ne-a întrebat, dupa o perioada, daca toarce – caci el nu-l auzise vreodata (trebuie sa fi fost tare traumatizat o perioada, mititelul)!

Dar toarce, si înca cum! Dar e si foarte nazdravan (sper sa nu iei exemplu de la el!). Timp de doi ani, a fost rasfatatul familiei. Dupa un timp, am fost nevoita sa-i fac propria pagina de facebook – prea multe poze si nazdravanii! Si lectii :) Ne-a învatat (!) sa-i aruncam mingiuta de burete, ca sa faca aport, ne-a cucerit cu felul lui de a ”vorbi” cu porumbeii care îsi faceau veacul în raza lui vizuala, dar la o distanta considerabila, dar si cu felul de a încalta papucii si balerinii si, în general, de a calari toate încaltarile noastre, de a încerca toate cutiile, de a profita de orice usa deschisa, în timp ce ne-a învatat, de asemenea, cum sa tinem departe de el lucrurile fragile la care tineam (desi nu ne iesea întotdeauna – avea un talent special de a ajunge în locuri unde nici nu credeai ca va fi posibil sa ajunga vreodata).

Era (si înca este) rasfatatul familiei! Dar lumea lui s-a zguduit un pic în momentul în care a intrat Pepi în viata noastra. Pepi – care-si trage numele de la Pepa Pig – este o ”tigancusa” de Rahova care s-a întâmplat sa umble, într-o zi, bezmetica printre masini chiar în fata taticului tau, care nu s-a putut abtine si a luat-o acasa. Desigur, nu a stiut în primele momente de tinut în brate câte lighioane minuscule traiau pe ea (aveam sa aflam mai târziu, în aceeasi zi, ca blanita ei maro, atragatoare, de altfel, adapostea familii întregi de pureci, paduchi si capuse. Si în ziua de astazi, sarmana Pepi înca le viseaza si încearca sa scape de ele, în accese de scarpinici). Desi m-am opus initial pastrarii ei, ne-a cucerit încet-încet, învatând sa se plimbe în lesa (oareeecum) si sa manânce bobite (pe care înca le mai scoate din bol si le cara în diverse locuri – pe covorasul de la intrare, lânga usa dormitorului în care ne aflam la un moment dat si în care ea nu are voie, lânga scaunul în care ne odihnim sau pur si simplu lânga bol, si chiar în patutul ei!, dupa care le manânca dând impresia ca le-ar si numara, în acelasi timp, tragându-le cu labuta – dar sincer, nu e prea economicoasa, desi de ultimele trage cât poate, caci nu are în obisnuinta sa ne spuna când îi e foame. În schimb, nu pierde nici un prilej, seara, de a ne aminti ca nu si-a primit portia de Dentastix, în caz ca uitam cumva – si chiar si daca nu uitam!).

La început, nu ne-a cucerit doar pe noi, ci, cu perseverenta, insistenta si ceva puppy eyes, a cucerit si o parte din casa noastra, instalându-se pentru urmatorii doi ani în canapea (saracul Tumbi!). Dar dormitul în canapea nu se face oricum, nu? Cel mai adesea, acesta era efectuat în vârful unei perne (pe care stia ca nu are voie). Drept pentru care, una din multiplele ei porecle era si Printesa mazare (caci tare se mai foia daca perna nu era suficient de confortabila!). Urmatorul lucru care ne-a placut la ea este ca a constituit un prilej binevenit pentru noi de a efectua cel putin o plimbare mai lunga zilnic (ca în rest, media ei de trei iesiri afara sufera foarte rar modificari). În aceste plimbari, deseori Pepi socializeaza cu diverse persoane, pe care le ”miroase” ea ca le-ar placea cateii, dar si cu alti catei – desi în ultimul an, de când ne-am mutat, acest lucru se întâmpla din ce în ce mai rar – or fi oamenii si chiar si cateii lor mai posaci în acest cartier?) – oricum, pentru noi, ”cuceririle” ei sunt mereu impresionante, gândindu-ne la cât de timizi si retrasi suntem (sau cel putin eram, pâna sa o cunoastem pe ea), în general. Pepi e si ea, o lectie în sine, din care sper sa ajungi sa înveti si tu multe lucruri în curând, scumpa Emma!

Well, la început, Pepi si Tumbi s-au ignorat reciproc multa vreme. Tumbi, în plus, a fost chiar bolnavior o vreme. Apoi, am aflat ca si Pepi avea ceva probleme de sanatate, pe care am reusit sa le amelioram curând! Apoi, am zice brusc, au început sa interactioneze. Astazi, rareori rateaza spectacolul de dinainte de plimbarea de seara (un fel de sâc sâc, eu ies afara si tu nu, hai sa ne fugarim si sa ne rontaim în cinstea acestui lucru!). Iar Tumbi a învatat chiar sa o si iubeasca, adeseori spalându-i blanita si aranjându-i freza, ca un fratior bun ce este! Despre reciproca... am ceva îndoieli – Pepi are tendinte de profitoare mica! În plus, as paria ca nu realizeaza ca în curând va avea o surioara (cred ca ai observat si tu labutele care adesea te maseaza, cersind atentie din partea mea – nu, nu, e clar, nici nu banuieste ca ai putea fi în burtica mea).

Tumbi e mult mai inteligent din acest punct de vedere. De aproape doua luni, de când am ramas acasa sa ma odihnesc pe ultima suta de metri, a devenit din ce în ce mai constient ca ceva extraordinar este pe cale sa se întâmple. Si stie ca tu vei aparea de acolo, din burtica pe care, uneori, o îmbratiseaza tandru (tinând cont de faptul ca el n-a fost vreodata un mare iubaret de oameni, ci mai degraba tot un profitor, la fel ca Pepi). Dar acest gând îl panicheaza, în acelasi timp, teribil de tare, drept pentru care, cam cum mi s-a întâmplat si mie în ultimele noua luni, si lui i-a scazut imunitatea. Din cauza de scarpinici pâna la sânge dupa urechi, acum poarta un colier decupat doar atât cât sa îi mentina zonele vulnerabile în siguranta – uneori ne gândim ca seamana cu un bebe – tu ce zici? Si-a devenit atât de needy si de lipicios, ca uneori ma calca pe nervi când plânge, dar mai ales, zgârie pe la usi doar ca sa stai o vreme si cu el...

Abia astept sa le vad reactia atunci când vei sosi acasa în propriile hainute! Miau-miau si Ham-ham asteapta sa va jucati împreuna.