-
Este o perioadă unică și specială prin care trecem ca femei. Dacă avem alături și un viitor tată la fel de entuziasmat, atunci este cu atât mai frumos și ne bucurăm împreună de fiecare moment. Este o perioadă de câteva luni pline de imprevizibil, mai ales în cazul primei sarcini. Toate modificările (fizice si emoționale) care apar ne surprind.
Nu de puține ori m-am întrebat dacă ceva e în neregula sau e normal, un simptom al sarcinii, o adaptare a organismului meu care se conformează in funcție de nevoile "micului locatar" din burtică . Nu este greu deloc sa te panichezi si sa iti faci gânduri și idei simțind tot felul de lucruri pe care nu le-ai mai întâlnit pana atunci. Și centrul tuturor temerilor este bebele, vrem sa fie el bine. Mi se părea că sarcina tot avansează și nu simt mișcări din partea lui bebe. Apoi am început să simt ceva ușor, mai târziu simțea și tatăl și se și vedea când lovea bebele.
Înainte de a ne panica fara motiv, putem sa vorbim cu cineva apropiat, o prietenă care a fost sau este gravidă pentru sfaturi și calmare, tatăl copilului eventual, sau chiar luăm legătura cu medicul daca nu cedează îngrijorarea. (pe mine vizitele la medic mă linișteau cel mai bine).
Dacă simptomul care a declanșat temerea e posibil sa nu fie nimic grav, stresul generat de acesta e posibil să aibă consecințe și e important să ne liniștim(vizitele la medic mă linișteau pe mine, cel puțin pe moment, până la următorul control). Cea mai mare teamă a fost când sarcina era mică și nu simțeam nicio mișcare. Bebelușii au ritmul lor fde dezvoltare, diferit pentru fiecare și mămicile la fel. Au fost câteva momente când m-am îngrijorat fără motiv, dar e de înțeles având în vedere că eram la prima sarcină. Îmi amintesc și acum emoțiile pe care le aveam cand am început sa o simt pe bebe cum lovește și e activă, mângâiam burtica din când în când să o stimulez să "comunice*. Dimpotrivă, câteva săptămâni mai târziu o rugam să fie mai liniștită să pot dormi.
Comentarii