14.01 ora 05:30, ne-am trezit sa ne pregatim sa plecam la spital. Eram calma, chiar prea calma as putea spune. Nu aveam emotii, nu imi era frica, efectiv zici ca as fi mers sa cumpar pâine🤣 asa o stare buna aveam.
Se face 06:30 plecam de acasă, la 07:00 trebuia sa fiu la biroul de internări.
Am ajuns acolo, o matusa de lucreaza la spital si ieșea din tura s-a oferit sa ma ajute cu protocolul si sa ma duca pana sus, fiind pandemie sotul nu a avut voie sa vina cu mine numa pana jos la biroul de internări 😭😭😓
Imi face actele si ma trimite sa fac testul de covid, fiind foarte șocată că nu sunt vaccinata. M-am dus, am făcut testul, noroc ca am dat de o doamnă draguta si nu m-a chinuit, a fost tare finuta. Am plecat apoi sa ma schimb in hainele de spital, l-am sarutat pe sot si am urcat sus pe secție. In momentul cand m-am despartit de sot am simțit o ruptura imensa in suflet, imi doream sa il stiu langa mine fizic nu doar psihic.
Au urmat alte acte, perfuzii si m-au dus in sala de travaliu pentru o monitorizare fatală. Urma la ora 10 sa intru in operatie.
Stand pe pat la monitorizare, a început sa mi se faca rau, sa ma sufoc, sa imi fie foarte cald, sa tremur, ochii parca mi se inchideau🤕 Am anuntat'o pe asistenta de era cu mine in salon, m-a intors pe o parte, mi-a facut aer si a chemat medicul. A decis sa ma bage de urgenta in sala de operatie. In următoarele 2min eram pe masa de operatie, ma conectau la oxigen, am avut si calmante, asteptam anestezista, când aud la un moment dat medicul spunându-i altui medic care urma sa o ajute la operație, ca trebuie sa scoată copilul cât mai repede ca sa nu mai fac o criză (nu mai stiu exact cum se numeste ce am facut, dar nu a fost atac de panică, a fost ceva mult mai grav, la granița cu luminita de la capătul tunelului) si sa ne piarda pe amândoi.
Deși am auzit si eram conștientă, calmantele primite m-au lasat fara reacție.
Vine anestezistul, imi explica ce urmeaza sa îmi faca si apoi începe. N-am simțit deloc anestezia, ma așteptam sa urlu de dureri dupa auzite. Am fost întrebata daca simt caldura la picioare si imediat m-au intins pe spate pentru ca nu era timp de pierdut. Prima tăietură am simtit'o, a fost straniu, apoi efectiv doar auzeam ce se întâmplă, medicul anestezist imi explica ce se întâmpla, ma tine de vorba, când se aude "Nu il pot scoate" , "Haide mai repede sa nu il pierdem", efectiv un medic se chinuia sa traga de copil si celălalt ma apasa atâta de tare pe partea de sus încât suspinam de durere. Se opreste, nu mai zice nimeni nimic, nu vedeam nimic doar niste becuri si privirea medicului anestezist care se misca agitată. Deodată il aud plângând, e acolo, e VIU si e Al MEU (era ora 09:25). Doar o lacrima mi s-a prelins pe obraz, calmantele nu mi-au permis mai mult, chiar daca in suflet imi venea sa sar de pe masă sa vad cum e. Mi-au întors capul sa il vad. Niste picioruse mici, se mișcau energic si asistentele is zgaltaiau sa plângă.
Mi-au dat sa il sărut, a fost mometul in care am simțit ca am pentru ce sa trăiesc si efectiv simteam cum totul prinde rost si ca Dumnezeu exista. Vad un chip mic, curat, infasat intr-un scutec alb si il sărut pe vârful nasului, e o imagine care imi pare rau ca nu am putut sa o surprind si intr-o poza, dar vesnic va fi in sufletul meu.
Imi explica ca trebuie sa il ducă sa fie consultat și ma vor tine la curent.
Revine o asistenta și ma înștiințează ca minunea mea, avea 49cm si 3280g, scor apgar 8. M-a înștiințat că este sănătos dar ii mai fac analizele de rutina pentru siguranță.
S-a gatat operatia, sunt dusa intr-un salon, conectata la aparat. Ii cer asistentei telefonul pentru a-l anunța pe sot.
"Felicitări taticule, avem o minune de băiat de 3,280kg si 49cm", se lasă linistea, dupa care aud "Gata?! Ai născut?! Asa repede?!" Si il aud plângând. Asistenta l-a asigurat ca suntem bine si ca il voi mai suna când voi fi mai bine, atunci abia puteam vorbi.
Credeam că greul a trecut....dar el abia incepea...
Comentarii