El este Vladut

     Ieri trebuia sa vina bebe pe lume. Trebuia. Dar nu a venit. Pentru ca a venit acum 2 saptamani, pe 15 noiembrie. Dar mai bine sa va povestesc cum a fost...
     Duminica, 14 noiembrie, am avut toata ziua dureri foarte mari in zona rinichilor. Nu am putut face nimic toata ziua, mi-am legat o bluza la mijloc si am stat in pat. Am crezut initial ca m-a tras curentul. Nici prin gand nu stiam ce va urma... in dimineata spre 15 noiembrie, la 4 dimineata, am visat ca am facut treaba mare pe mine. M-am trezit brusc din somn si instinctiv, am dus mana la pantaloni sa verific. Spre surprinderea mea, am simtit ca pantalonii erau uzi. Buimaca, nu intelegeam ce se intampla; m-am dat jos din pat si am mers la toaleta. Pantalonii, lenjeria intima si patul erau ude. Se rupsese membranele. Am sunat-o pe bunica mea sa o rog sa vina sa stea cu Alexandra, si am sunat la ambulanta. Apa curgea continuu. Ambulanta a venit foarte repede, in nici 10 minute, abia am apucat sa ma imbrac. Am mers la un spital aflat la 20 min de mers cu masina ( la mine in oras nu se poate naste deocamdata), asa ca am ajuns destul de repede. Odata ajunsa la spital, au inceput formalitatile (test Covid, foaie de internare etc). Era deja ora 6 cand am fost dusa intr-un salon de langa sala de nasteri. Mi s-a facut ecograf, mi s-a pus un aparat pe burta pentru a monitoriza bataile inimii bebelusului si eventualele contractii. Mi s-a pus branula si mi s-a administrat antibiotic (sa nu faca bebe vreo infectie, deoarece aveam membrane rupte). Medicii si asistentele veneau des sa ma intrebe daca au inceput durerile, eu - nimic.
     Deoarece trecusera deja 7 ore de cand s-au rupt membranele iar contractiile nu existau, medicul a hotarat sa mi se administreze o perfuzie cu oxitocina. Astfel, perfuzia mi s-a pus intre orele 11 - 11:30, cate 1 picatura pe minut, in primele 15 minute. La 12:10 am simtit prima contractie usoara iar la 14:30 aveam deja dilatatia 7. Incet incet, contractiile au inceput sa fie mai frecvente, mai intense si mai dureroase. Aproape insuportabile. Imi venea sa plang la fiecare contractie si o intrebam pe dna asistenta cand mergem sa nasc; imi doream sa ma taie, sa imi faca ce vor, numai sa scap odata de aceste contractii dureroase. Dna asistenta venea mereu la mine, ma incuraja, ma mangaia, ma sprijinea moral. A fost ca o mama pentru mine. Mereu ma intreba daca am senzatia de defecatie insa tot ce simteam era o presiune enorma in partea de jos a uterului, si o durere imensa. M-a invatat cum sa respir si cum sa imping atunci cand va fi momentul.
La un moment dat, mi-a venit sa ma screm si sa imping. Dna asistenta a verificat, si mi-a spus sa mergem repede in sala de nasteri. Medicul, infirmiera si 4 asistente erau deja acolo, ma asteptau. La aparitia contractiilor am pus in practica exercitiul cu respiratia. Medicul imi apasa pe burta si imi spunea sa trag aer in piept si sa imping. In maxim 5 minute am nascut, cu epiziotomie. Apoi i-am auzit glasciorul mic; plangea. L-au dus intr-o camera alaturata iar eu am ramas sa imping, pentru a elimina placenta. Aveam gatul uscat, senzatii de voma, imi era si foame, somn. Dupa ce placenta a fost eliminata, am primit anestezie locala si a inceput operatiunea ”coaserea”. Intreaga echipa medicala era foarte relaxata, se spuneau glume, se radea. Mi-a placut mult acest lucru; a fost prima oara cand am intalnit un colectiv medical care rade, care este vesel, care spune glume. Extrem de benefice pacientului. Intre timp, mi l-au adus pe bebe si mi l-au pus pe piept. Doamne, ce senzatie minunata! Cea mai minunata traire, cel mai frumos sentiment, sa iti tii pruncul la piept, sa il mirosi, sa il pupi, sa il simti. Atunci ni s-a facut si prima poza. A stat la pieptul meu 15 min, apoi l-au luat iar eu am mers (ajutata) in salonul de langa sala de nasteri. Am asteptat sa se termine perfuzia, trebuia sa stau 2 ore in salon. A trebuit sa beau 1 L apa sa pot urina, si sa ma poata muta intr-un salon obisnuit. Am ajuns in salon, eram singura in salon. Am primit 2 supozitoare analgezice, am mancat putin si m-am culcat. Ma simteam obosita, epuizata. Inca simteam o durere usoara de burta, ca niste contractii usoare. Cu Alexandra am vorbit des la telefon; ma intreba mereu cand vine bebe. Cand, intr-un final a sosit, s-a bucurat enorm, a chiuit la telefon.
     Prima noapte a trecut bine; m-am trezit cand am auzit cum plang bebelusi pe sectie. De la ora 3 dimineata nu am mai reusit sa dorm. La 05:30 am primit antibioticul i.v. iar la cateva minute, a intrat in salon o asistenta cu un patut mobil. Bebelusul meu era acolo. Ghemotoc mic... era cu ochisorii deschisi. L-am mangaiat, i-am vorbit. Doamne, ce sentimente unice, ce implinire simti in acele clipe. Toata ziua am exersat alaptarea, desi inca nu aveam lapte. Seara deja bebe cauta cu gurita tatica. In noaptea urmatoare, am primit primul cadou de la bebelusul meu: primul zambet. Cel mai minunat si mai angelic zambet! Inocent, sincer, cald.
     A 3-a noapte de spital am petrecut-o fara bebe. A facut icter, si a stat la lampa (fototerapie) toata noaptea. Zilele urmatoare au trecut relativ repede, cu plimbari intre lampa cu UV , salon, sala de alaptare. Vineri, 19 noimebrie ne-au externat, insa am revenit de 2 ori, in zile diferite, pentru fototerapie.
     Aveam emotii pentru prima intalnire dintre Alexandra si Vladut. S-au intalnit in masina, in ziua externarii. Alexandra a fost foarte incantata sa il vada, a spus ca este dragut, l-a mangaiat, l-a pupat. Este o surioara grijulie, atenta, iubitoare. Se implica in toate, pregateste scutecele, crema, servetelele umede, biberonul. Vorbeste cu el, il mangaie, il pupa. Deocamdata nu s-a instalat gelozia. :)
     Sunt o mama implinita, fericita, cu doi copii minunati si un sot minunat! Ce isi poate dori mai mult o femeie? :)