-
Ce timpuri am prins cu tine in burtica, bob de mazare. Nu-mi gasesc cuvintele, de suparare, de teroarea ce exista si pe care o traiesc. Parca eram in pandemie, covidul era cea mai mare grija, totul se scumpea, dar ne descurcam asa cum se putea. Auzeam si alti parinti ca se plangeau de faptul ca nu le mai pot oferi de toate copiilor. Timpuri ce aveau sa treaca, sa vina altele mai bune....asa speram. Si m-am trezit intr-o dimineata...si-am incremenit. Cum se poate ca un om sa faca atata rau? De ce este lasat sa hotarasca viitorul atator suflete. Sunt mame cu copiii langa ele, dar care si-au lasat sufletul pereche printre lacrimi si bombardamente. Dupa cateva zile, suntem amenintati cu bomba nucleara. Nu pot sa cred, vreau sa fie doar un cosmar din care ne vom trezi cu totii. Ma doare tot corpul de atata nenorocire. Ma gandesc pe ce lume vei veni. Toti copilasii, toata puritatea si inocenta lor e sfaramata de un om fara scrupule. Daca poate fi numit om. Mereu incerc sa ma linistesc, sa nu te afecteze tot acest haos. Suntem atat de aproape de iadul creat si vad refugiatii cum alearga de colo colo.
Ma tot intreb, ce simt tinerele mamici ce nasc in statiile de metrou, in buncare, ce e in sufletul lor. In momentul in care suntem atat de vulnerabile si de fragile. Atat de emotionate si de stresate. Un amalgam de stari ma incearca si ma rog la Dumnezeu sa aiba grija de ei, de noi, de toti copiii Lui. Bobule de mazare, am invatat cea mai importanta lectie...nu stiam cat de fericiti eram. Nu ne trebuie decat liniste si cei dragi sanatosi alaturi de noi. Atat si nimic mai mult.
Comentarii