Burtica in fiecare luna

Astazi vreau sa va povestesc exerienta mea in urma efectuarii dublu testului si toate emotiile prin care am trecut. Am ales sa pun aceasta fotografie, pentru ca da, au fost multe semne de intrebare, multe intrebari fara raspuns in momentul acela pentru mine si pentru toti cei dragi. La 12 saptamani si cateva zile am fost programata pentru dublu test, la o clinica privata. Toate bune si frumoase la ecografie, totul normal, doamna doctor mi a zis ca este totul in regula, doar ca nu se vede sexul copilului inca pentru ca este foarte energic si nu reuseste sa vada. Am intrat, am iesit, m am plimbat pe coridor, iar am intrat sa vedem daca s a mai linistit bebe, insa nimic, bebe nu a vrut sa aflam atunci sexul. Dupa o saptamana am mers sa iau rezultatul testului si am mers la doctora mea ginecolog sa mi le citeasca si atu ci surpriza. Atunci mi a dat cea mai trista veste primita vreodata... La analizele de sange imi iesisera cateva valori foarte scazute, aveam 1:140 sanse ca bebe sa aiba sindrom down. Atunci am simtit ca tot cerul a cazut pe mine, ca tot pamantul se opreste in loc, ca nimic nu mai are sens pe lumea asta... Am plans inca din cabinet, deja cuvintele doamnei doctor imi treceau pe langa urechi, nu o mai auzeam, desi dansa incerca sa ma incurajeze ca totul va fi bine si sa mi explice ce fel de teste pot face sa ne asiguram ca totul este bine. M a trimis la un specialist la genetica medicala pentru a imi explica mai exact domnul doctor ce teste pot face, ce riscuri exista in urma acestora si care este mai potrivit pentru mine. Eram venita la control cu parintii si sora mea, impreuna cu fetita mea (urma sa facem si alta plimbare). Am plans de cum am ajuns la masina, nu le puteam spune ce s a intamplat de plang, fetite mea se uita la mine si incerca sa ma inveseleasca. Toate visele mele se terminasera, toate gandurile negre erau asupra mea, aveam multe intrebari, dar fara raspuns... Ma intrebam de ce mi se intampla toate astea tocmai mie, cu ce am gresit, de ce copilul meu? Urmatoarea zi am sunat la genetica medicala pentru o programare, abia dupa cateva zile m a programat aproape o saptamana am asteptat cu sufletul la gura... Sotul a dat telefoane la cunostinte in domeniul medicinei, s a interesat despre tot ce inseamna acest rezultat scazut, si incerca sa ma linisteasca ca este doar un rezultat, dar ca bebe este bine. El de la inceput nu a crezut in aceste analizele, dar eu eram nu si nu, ca nu exista sanse sa fie gresite. Zilele au trecut am mers impreuna la medicul de la genetica medicala, care ne a spus toate testele pe care le putem face si care sunt riscurile pentru fiecare si costurile, si ca da, exista sanse ca bebe sa aiba sindrom down, dar si ca aceste analize ies modificate la persoanele care au sub 20 de ani sau aproape de 30-35 de ani, eu avand 34 atunci. Sotul era sigur ca asta este modivul rezultatelor proaste, insa eu nu puteam sa ma gandesc la altceva, nu puteam accepta sa nu fac acest test, nu puteam astepta pana la 9 luni cand voi naste, ca sa aflu daca bebe este ok sa nu... Dupa o saptamana aproape l am convins pe sot ca trebuie sa alegem unul din testele acelea noninvazive, nu aveam liniste, nu dormeam noapte cu gandul ca bebe ar putea avea ceva... Inte un final mi am facut programare pentru efectuarea testului non invaziv, alesesem testul Veracity + toate microdeletiile, undeva la 2 000 lei ma costa. Am asteptat inca 2 saptamani aproape dupa rezultate... sufletul meu era mic cat un firicel de praf cand m am dus sa iau rezultatul. Eram singura... In masina l am deschis si scria "low risk" peste tot. Inima mea s a refacut pe loc, toate bucatele rupte din ea s au pus la loc, ca la un joc de puzzle. Atunci am aflat si sexul bebelusului, scria de lipsa cromozomului Y, ceea ce insemna ca este fetita. Cea mai mare bucurie a fost. Am facut imediat poze si am trimis sotului si familiei mele. Toti mi au zis ca erau siguri ca totul este in regula, ca bebe este bine, doar ca nu mai aveau curaj sa imi spuna nimic la cat de suparata eram. Oricum gandul de a face intrerupere de sarcina era departe deja aveam 16 saptamani... desi mama mereu ma intreba ce voi face daca va fi un rezultat negativ.. i am zis ca nici nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa astept rezultatul si dupa vom lua o decizie. Dar ma si gandeam cu tristete cum ma voi descurca cu un copil bolnav, cum se va simti el traind in aceasta lume rea, plina de ura... cum il va privi lumea si cum ne vom descurca... Am mai avut o sarcina pierduta la 7-8 saptamani, oprita din evolutie, si nu va imaginati ce a fost atunci in sufletul meu... Dar acum la 16 saptamani, dupa ce ii auzisem inimioara batand de atatea ori si dupa ce ii vazusem chipul... Insa de atunci toate gandurile rele au disparut, a urmat morfologia unde mi a zis ca totul este bine, desi la fel bebica nu s a aratat, a fost la fel de energica si am stat 2 ore si ceva la cabinet, in care am intrat, iesit, plimbat, intrat iar, etc. V am spus aceasta intamplare pentru a nu va lasa pagupase tristetii la aflarea unui astfel de rezultat de sindrom down. Dumnezeu este mare si are grija de noi toti. Nu trebuie sa va pierdeti increderea, trebuie sa ganditi pozitiv, ca totul va fi bine.