„Credeam c? lumea-i un loc fericit, dar nu este decât o lupt? continu?”

Prin mul?imea de oameni care ne înconjoar? sau pe care îi întâlnim întâmpl?tor am g?sit un om frumos, care are doar 12 ani, un suflet mare ?i o mie de vise ascunse în spatele ochelarilor. E român de origine japonez?.

Tenul pu?in galben, ochii alungi?i ?i p?rul ciufulit îi dau o aur? de om neastâmp?rat, mereu în pas cu timpul. Îl cheam? Andrew Okukura, un nume la fel de nou ?i de diferit ca ?i personalitatea lui. Ne-am a?ezat pe o banc?, la soare. Î?i las? ochii s? cad? pe strada plin?, nu zice nimic. Îl întreb de pasiunea sa, matematica, dac? a reu?it s? termine ultima culegere cump?rat?. Î?i salt? capul ?i începe s? povesteasc? plin de nesa? despre ultima sa izbând? împotriva unei probleme „ce putea fi dat? ?i la teza unui elev de clasa a VII-a”. Mai spune c? matematica de clasa a VI-a e foarte interesant? ?i c? a terminat deja manualul. M? uit surprins? la el, la cât de firav ?i neajutorat pare în fa?a tuturor oamenilor ?i a matematicii în sine. Nu a reu?it s? se integreze în noua sa clas?, nu se sfie?te s-o spun?, chiar crede c? sunt o gr?mad? de motive.

Îl întreb la ce concursuri a mai participat ?i începe s? enumere o jum?tate dintre ele, desf??urate la Gura Humorului, Boto?ani, Com?ne?ti, Vatra Dornei, Foc?ani, ad?ugând timid, la sfâr?it, c? a ob?inut doar locul I ?i c? o singur? dat? s-a întâmplat ca un elev de la Liceul Sfântul Sava din Bucure?ti s?-i „fure” locul înving?torului. Î?i las? iar privirea în p?mânt ?i îl întreb cum de are tocmai aceast? pasiune, de ce nu îi place altceva. Nu poate r?spunde, nici nu ?tie de ce, îns? are un singur gând: acela de a ad?uga ?i fizica pe lista pasiunilor sale. De anul viitor.

Î?i caut? de lucru cu degetele sub?iri: nu ?tia ce s? zic?, ce s? fac?, dar nu  trebuia s? stea, ci s? munceasc? într-un fel, s? nu piard? timpul, ci s?-l prind? de-un picior ?i s?-l ajute la problemele de matematic?. M? las furat? de caracterul micului matematician ?i îl întreb dac? ar vrea s? se întoarc? în Japonia. Nici de data aceasta nu ?tie ce s? zic?: „Dac? vrei lume civilizat? ?i tehnologie, alegi Japonia, dac? nu, te mul?ume?ti cu locurile frumoase din România”. Nu m? a?teptam la un astfel de r?spuns. Nu mai zic nimic ?i m? afund în gânduri, dându-mi seama c? elevul de clasa a VI-a de la Colegiul Na?ional „Roman-Vod?” are dreptate, con?tientizeaz? foarte bine ce se întâmpl? în jurul lui, înva??.

Îl întreb de ce tace ?i îmi r?spunde scurt, cu un gest del?s?tor, c? în mintea lui sunt lucruri complicate pe care nu le poate în?elege un om simplu. M? gândesc câ?i dintre noi se las? purta?i în vâltoarea gândurilor lungi ?i ajung s? viseze lucruri minunate, m?re?e, formidabile. To?i ne facem planuri, to?i vis?m, cu to?ii ne dorim mai mult, dar simt c? pu?tiul acesta are ?anse ?i putere s? fac? din vise planuri tangibile. Chiar ?i din cele mai extravagante.

Îmi spune dintr-o dat? c? îi place foarte mult matematica, c? îi place s? fie provocat de cifre. Nu se preg?te?te cu un profesor, munce?te singur de dou? ori pe s?pt?mân? solu?ionând problemele propuse în Gazeta Matematic?, iar în restul timpului se preg?te?te pentru ?coal?. Ca un detaliu, spune c? are zece pe linie. Îl întreb cum de reu?e?te ?i r?spunde, simplu: „Minte de?teapt? ?i lucru pu?in sau minte pu?in? ?i lucru mult. Tot timpul este o variant? din astea dou?”, surprinzându-m? cu adev?rul spus de un copil care nu a mu?cat înc? din pâinea societ??ii. Am r?mas impresionat? de acest copil inteligent care ?tie deja toate legile lumii, care ?tie secretul cifrelor, care se ascunde-n c?r?i de matematic? ?i î?i plimb? ochii mici pe drumul trist al ?colii.

Am încheiat ?irul întreb?rilor întrebându-l de ce lucreaz? atât de mult, iar r?spunsul a fost cutremur?tor, oprindu-m? în a-mi mai face iluzii de?arte privind inocen?a micului elev cu ten g?lbui ?i buze mari: „Credeam c? lumea-i un loc fericit, dar nu este decât o lupt? continu?”.