Retete pentru tine

„Credeam că lumea-i un loc fericit, dar nu este decât o luptă continuă”

  • Trimis de marius
  • 25 aprilie 2013, 17:14:01 EEST
  • 1.435 vizualizari
Trimite Denunta

Prin mulțimea de oameni care ne înconjoară sau pe care îi întâlnim întâmplător am găsit un om frumos, care are doar 12 ani, un suflet mare și o mie de vise ascunse în spatele ochelarilor. E român de origine japoneză.

Tenul puțin galben, ochii alungiți și părul ciufulit îi dau o aură de om neastâmpărat, mereu în pas cu timpul. Îl cheamă Andrew Okukura, un nume la fel de nou și de diferit ca și personalitatea lui. Ne-am așezat pe o bancă, la soare. Își lasă ochii să cadă pe strada plină, nu zice nimic. Îl întreb de pasiunea sa, matematica, dacă a reușit să termine ultima culegere cumpărată. Își saltă capul și începe să povestească plin de nesaț despre ultima sa izbândă împotriva unei probleme „ce putea fi dată și la teza unui elev de clasa a VII-a”. Mai spune că matematica de clasa a VI-a e foarte interesantă și că a terminat deja manualul. Mă uit surprinsă la el, la cât de firav și neajutorat pare în fața tuturor oamenilor și a matematicii în sine. Nu a reușit să se integreze în noua sa clasă, nu se sfiește s-o spună, chiar crede că sunt o grămadă de motive.

 

 

Îl întreb la ce concursuri a mai participat și începe să enumere o jumătate dintre ele, desfășurate la Gura Humorului, Botoșani, Comănești, Vatra Dornei, Focșani, adăugând timid, la sfârșit, că a obținut doar locul I și că o singură dată s-a întâmplat ca un elev de la Liceul Sfântul Sava din București să-i „fure” locul învingătorului. Își lasă iar privirea în pământ și îl întreb cum de are tocmai această pasiune, de ce nu îi place altceva. Nu poate răspunde, nici nu știe de ce, însă are un singur gând: acela de a adăuga și fizica pe lista pasiunilor sale. De anul viitor.

Își caută de lucru cu degetele subțiri: nu știa ce să zică, ce să facă, dar nu  trebuia să stea, ci să muncească într-un fel, să nu piardă timpul, ci să-l prindă de-un picior și să-l ajute la problemele de matematică. Mă las furată de caracterul micului matematician și îl întreb dacă ar vrea să se întoarcă în Japonia. Nici de data aceasta nu știe ce să zică: „Dacă vrei lume civilizată și tehnologie, alegi Japonia, dacă nu, te mulțumești cu locurile frumoase din România”. Nu mă așteptam la un astfel de răspuns. Nu mai zic nimic și mă afund în gânduri, dându-mi seama că elevul de clasa a VI-a de la Colegiul Național „Roman-Vodă” are dreptate, conștientizează foarte bine ce se întâmplă în jurul lui, învață.

 

 

Îl întreb de ce tace și îmi răspunde scurt, cu un gest delăsător, că în mintea lui sunt lucruri complicate pe care nu le poate înțelege un om simplu. Mă gândesc câți dintre noi se lasă purtați în vâltoarea gândurilor lungi și ajung să viseze lucruri minunate, mărețe, formidabile. Toți ne facem planuri, toți visăm, cu toții ne dorim mai mult, dar simt că puștiul acesta are șanse și putere să facă din vise planuri tangibile. Chiar și din cele mai extravagante.

 

 

Îmi spune dintr-o dată că îi place foarte mult matematica, că îi place să fie provocat de cifre. Nu se pregătește cu un profesor, muncește singur de două ori pe săptămână soluționând problemele propuse în Gazeta Matematică, iar în restul timpului se pregătește pentru școală. Ca un detaliu, spune că are zece pe linie. Îl întreb cum de reușește și răspunde, simplu: „Minte deșteaptă și lucru puțin sau minte puțină și lucru mult. Tot timpul este o variantă din astea două”, surprinzându-mă cu adevărul spus de un copil care nu a mușcat încă din pâinea societății. Am rămas impresionată de acest copil inteligent care știe deja toate legile lumii, care știe secretul cifrelor, care se ascunde-n cărți de matematică și își plimbă ochii mici pe drumul trist al școlii.

Am încheiat șirul întrebărilor întrebându-l de ce lucrează atât de mult, iar răspunsul a fost cutremurător, oprindu-mă în a-mi mai face iluzii deșarte privind inocența micului elev cu ten gălbui și buze mari: „Credeam că lumea-i un loc fericit, dar nu este decât o luptă continuă”.