Mi-am luat mata acum 17 ani, in tinerete, cand imi pusesem cat de cat ordine in viata si ma asezasem la casa mea. De fapt am primit-o intr-un ajun de Craciun si de atunci imi umple sufletul de bucurie si casa de par asa cum numai un animalut poate sa o faca.
Mata asta e de un bun simt si de o discretie nemaiintalnita, nu m-a suparat niciodata cu nimic si nici n-a cerut vreodata ceva de la mine, in afara de mancarea ei preferata sau vreo mangaiere.
N-a lipsit nici macar o noapte de-acasa, asa cum am auzit ca fac alte motarlanoase din cartier, si nici nu s-a imbolnavit prea des, sau ma rog, nu ni s-a aratat noua.
Mi-a tinut de urat atunci cand m-am simtit singura, m-a masat cu rabdare si mi-a tinut de cald in serile friguroase de iarna.
A stiut sa se faca invizibila in momentul in care mi s-au nascut copiii si n-a protestat cand i-au luat locul la noi in pat. Nici cand au inceput s-o fugareasca prin casa nu s-a suparat, doar s-a retras elegant la locul ei sus la mansarda.
Desi este o mare problema cand plecam in vacante, nu am dus-o niciodata nicaieri, am lasat-o intodeauna in grija vecinilor, acasa la ea, pentru ca stim ca altfel ar suferi.
Nu mi-a trecut niciodata prin cap s-o dau, asa cum am auzit ca fac unele mame in devenire din motive atat de ciudate ca mai bine ma opresc sa le enumar … cine a iubit vreodata un animal intelege ce vreau sa spun.
Acum la 17 ani e ca o bunicuta pedanta, din fericire sanatoasa, mai putin sprintena, singurele semne care-i tradeaza batranetea sunt ca se urca cam greu in pat si ca doarme cat e ziua si noaptea de lunga.
O iubim asa cum ne iubeste si ea, neconditionat, si nu ne putem imagina viata si casa fara Katja!
