Retete pentru tine

Divort si victime colaterale

  • Trimis de marius
  • 11 iunie 2013, 09:02:00 EEST
  • 613 vizualizari
Trimite Denunta

Nu trebuie sa fii un specialist in>>>>

Nu trebuie să fi mare specialist în psihologie ca să realizezi faptul că un divorţ are, ca să spun așa, victime colaterale. E cam cinic spus, dar o familie care se destramă transformă copiii noștri în fiinţe în derivă, biete “resturi” ce plutesc pe o mare pustie, după naufragiu. Consecinţele unui gest care se consumă în litera paragrafelor unei legi, sentinţa dată într-un proces civil de separaţie, aruncă în afara unui destin plauzibil și normal, un pui de om care astfel își vede periclitată în primul rând (și cel mai grav) copilăria. Traumele ce îl vor însoţi în viaţă îi vor modifica deifinitiv comportamentul, atitudinile, personalitatea. Scindat între o mamă prezentă și un tată absent (rar, poate  și invers!), copilul va dezvolta scenarii mentale care îi vor interzice accesul la vise, livrându-l coșmarului!

Ei bine, în acest punct, în loc să fie ajutat de părinţi, să fie menajat și să i se explice, oarecum omenește, motivaţia care a condus la separaţie, copilul este supus unui supliciu, ca bonus! Mă refer aici la un fapt foarte des întâlnit, post-divorţ, anume la ostilitatea sau ura angajată de cei doi, mamă și tată, de obsesia de a-și administra lovituri sub centură, într-un efort oribil de a se răzbuna reciproc, ca doi dueliști febrilizaţi de intenţia lichidării celuilalt.

Copilul devine astfel, fără voia lui, “agentul” unui conflict, în care defăimarea ia locul iubirii din trecutul ce pare acum o stafie plutind în smârcurile infernului. Da, copilul, cel pe care pretindem că-l iubim până la sacrificiul de sine, devine implicat într-o murdărie în care nu ar avea cu nici un chip ce căuta, arbitru sinistru într-un “meci” al insultelor și invectivelor menite să-l crucifice moral pe celălalt…

Cele mai crunte “războaie civile” se poartă pe timp de pace! Beligeranţii sunt oameni de lângă noi, vecinii, prietenii, neamurile, colegii noștri, inși incapabili să admită că un divorţ nu trebuie să devină un conflict devastator. Răul imens nu mai este divorţul în sine (în multe cazuri, separaţia este o soluţie rezonabilă, pentru că admite un eșec și pregătește orizontul unei alte șanse), ci escaladarea lui spre limitele monstruosului. Aflat între liniile celor două fronturi, copilul clachează, incapabil să fie martorul, ba chiar protagonistul, unui spectacol în care două hiene încearcă să-l sfâșie, pentru a și-l revendica, fiecare alegându-se, fatal, doar cu o halcă.

Cu ani în urmă, am văzut filmul Kramer versus Kramer, cu Dustin Hoffman și Meryl Streep, în regia lui Robert Benton – o producţie hollywoodiană centrată pe un divorţ. M-am convins astfel că divorţul poate avea și virtuţi… artistice. Din păcate, însă, la noi, divorţurile se petrec nu ca pe un platou de filmare, ci ca într-un episod din Animal Planet!


Psiholog Cosmina Vidican