44 raspunsuri la acest subiect

[szivarvany]

Mama a murit in 2002, avea 59 de ani. Nu tin minte momentul in care eu am acceptat ca nu o pot aduce inapoi, inca visez ca se intoarce acasa si eu fac totul sa para ca ceva normal ... tata era ok, si-a ocupat timpul lucrand sau mergand pe la fratii lui la tara, ba mai mult, avea si o iubita de varsta lui, dar s-au despartit :-)

Acum are 75 de ani, de 1 an e acasa sub pretextul ca am nevoie de el sa aiba grija de nepoata, dar de vreo 2 luni vad la el o schimbare, o lipsa totala de dorinta de a face ceva, orice. Parca a obosit.

[ralcat]

Tata s-a dus intr-o noapte. Atac cerebral la 52 de ani. Mama, aceeasi varsta. Aveau peste 20 de ani impreuna, nu prea buni as putea spune din amintiri, au fost atat de diferiti si iubirea lor destul de superficiala pentru a compensa diferentele incat recunosteau singuri ca stau impreuna pentru ca au facut greseala sa ma aiba pe mine. ...
Mama a fost pensionata relativ repede, la cateva luni dupa moartea tatei ... vremurile de la inceputurile anilor '90 cu toate convulsiile lor economice.
Nu si-a mai gasit de lucru, prietenele si ele pensionate in mod similar, nu aveam telefon acasa ... viata sociala aproape 0, viata personala nu chiar geniala, ramasa cu mine abia terminasem liceul, picasem la facultate.
In timp ... dintr-o femeie voluntara, sociabila, cea mai tare gazda a celor mai haioase petreceri din gasca lor, bucatareasa super mega talentata, obsedata de curatenie si de copilul ei ... mereu trebuind sa faca ceva sa orice ... a ajuns o umbra a tot ce am zis mai sus. Depresiva, traind doar prin mine si pruncul meu si atat, santajand sentimental la greu, zacand cate 20 ore pe zi cu cate o carte usoara in mana, tragandu-se de ea pentru o plimbare, un dus, avand ca problema majora cum sa faca rost de bani sa-si cumpere ceva de baut si mai ales cum sa ascunda sticla de mine.

[buflea]

Si noi, mama mai ales, am gandit ca mai bine ca s-a terminat cosmarul …spirala spre in jos a tatalui meu a fost foarte “murdara” si la propriu si la figurat … murdara emotional si murdara fizic, atat de murdara incat ultimele luni le-a trait intr-un azil. Si ce greu i-a fost mamei sa il duca acolo, si ce greu a fost sa il convinga sa plece acolo, si ce greu a fost dupa aia, cand mama se ducea acolo de 2-3 ori pe zi …PE ZI. Pleca de la el si o suna sa vina inapoi …

 

Nu am reusit inca sa imi dau seama daca e mai bine sa mori incet, ca cei ramasi sa fie pregatiti …sau sa mori repede, caci cei ramasi oricum vor supravietui. Nu am reusit sa imi dau seama nici ce inseamna “sa mori incet” … mie o vesnicie mi s-au parut cele 10 luni de agonie ale tatalui meu …si parca acum cand scriu 10 luni, imi vine sa spun “doar 10 luni ??? pai ce sunt 10 luni ???”

 

Si daca in prima luna numai la cele 10 luni ne gandeam, pe masura ce trece timpul, cele 10 luni se sterg si raman cei 73 de ani ai lui, cei 45 de ani ai mei si cei 48 de ani ai lor …cum pot 10 luni sa stearga atatia ani din sufletele noastre ?

 

Si eu am crezut ca mama va fi mai linistita cand cosmarul ala s-a terminat … in loc de liniste, a capatat o fobie pentru locul in care tata a murit, pentru oamenii care l-au ingrijit acolo si care culmea s-au atasat atat de mult de mama mea. O suna asistentele din azil, doctorita, directoarea, bucatareasa …si mama nu poate raspunde la telefon. I se pune un nod in gat cand vede pe mobil numele lor si ii vine sa lesine …. De durere si de vina. Oamenii aia se gandesc la ea si ea nu poate pur si simplu sa le vada numarul de telefon.

 

Mi-e clar ca socializarea te scapa de ganduri …chiar daca la inceput o faci de nevoie, chiar daca la inceput deranjeaza, pana la urma, mai bine te superi de lucrurile pe care le vezi in jur si care te sacaie, decat sa plangi pentru ceea ce nu mai ai si nu mai poti obtine niciodata … si observ acum ce rau este sa traiesti toata viata “in doi”. Parintii mei nu plecau nicaieri unul fara altul, nici macar pana la piatza, nici macar pana la supermarket … nu mai spun de intalniri separate. Nu au existat “prietenii mei” si “prietenii tai”, “rudele mele” si “rudele tale” … au existat numai “ai nostri” si cumva s-au inconjurat de oameni care isi traiau la fel viata. Prea multa dependentza … Acum cand “al nostru” al mamei mele s-a destramat, pur si simplu nu are ceva sau pe cineva “al ei” … si nici nu stie sa ii caute, I se pare nefiresc sa “joace rummy intre babe” desi intre cupluri au jucat de multe ori canasta in trecut. Este convinsa ca menirea ei de vaduva este sa traiasca de acum inainte singura …singura in suflet, singura in ganduri, singura in casa, singura pe lume.

[ralcat]

Nu am reusit inca sa imi dau seama daca e mai bine sa mori incet, ca cei ramasi sa fie pregatiti …sau sa mori repede, caci cei ramasi oricum vor supravietui. Nu am reusit sa imi dau seama nici ce inseamna “sa mori incet” … mie o vesnicie mi s-au parut cele 10 luni de agonie ale tatalui meu …si parca acum cand scriu 10 luni, imi vine sa spun “doar 10 luni ??? pai ce sunt 10 luni ???”

Si daca in prima luna numai la cele 10 luni ne gandeam, pe masura ce trece timpul, cele 10 luni se sterg si raman cei 73 de ani ai lui, cei 45 de ani ai mei si cei 48 de ani ai lor …cum pot 10 luni sa stearga atatia ani din sufletele noastre ? 

Cred ca fiecare se duce asa cum ii e dat, asa cum poate, asa cum ... da Domnul ca sa zic asa, dar sunt sigura ca cele 10 luni de coborare ale tatalui tau nu au sters anii. Doar ca momentan sunt mai vizibile, mai dureroase cele 10 luni, pentru ca au fost acute, au fost o lupta, toata lumina reflectorului e pe ele. Pe masura ce trece din timp, se va atenua lumina asta de pe ele si vor aparea restul amintirilor. Va reaparea restul.
Imi dau seama ca mi-e dor de tata. Nu de azi, nu de ieri, mi-e dor de mult de tata.

[michelle-usa]

suferinta de DUPA este aceeasi oriunde in lume si in orice credinta/necredinta...dar vad ca depinde f mult cum o menajezi, , depinde de societatea, de oamenii din jur.

mai devreme sau mai tirziu aproape cu totii vom trece printr-o suferinta asemanatoare si nu vad prea mult support in Romania pt asta.

 

comparative aici e mult , f mult support. in grupurile de credinciosi e chiar extraordinar suportul. incepind din momentul in care cel drag e prin spital, sau apoi la inmormantare, si mai ales DUPA...cei ramasi sunt invaluiti de caldura si suportul grupului de credinciosi din care face parte.

 

nu critic, e doar o opinie personala, mie inmormantarile si obiceiurile de DUPA mi see par foarte greu de dus mai ales in mijlocul suferintei in care cei ramasi se zbat.

 

negrul-doliul e isi pune amprenta parca peste tot in viata si parca sterge orice raza de lumina si speranta la viata.

obiceiurile mi se par atit de absurde incat chiar daca  au si un rol de a canalize atentia in alta directie, pun presiune si mai multa pe cei ramasi.

 

aici inmormantarile mai ales la credinciosi sunt mai pline de viata, comemorarile sunt un prilej de a sarbatori pe ccel care a plecat intr-un loc mai bun, intr-o destinatie mult astepata.

nu stiu daca exista doliu, inclin sa cred ca nu.

nu sunt obicceiuri, parastase, dat de pomana...absolut nimic din aceste ritualuri.

cei ramasi DUPA, sunt inconjurati de cei de la biserica, mereu e cineva care sa aduca o mancare, sau sa iasa la plimbare, sau sa faca ceva pt cel in suferinta.

grupurile , mai ales de pensionari sunt foarte strinse...acitvitati peste activitati, voluntariat, viata active...grup de oameni care nu te lasa sa fi la pamant, care te sustine , se roaga pt tine, sunt disponibili la orice ora.

 

apropos de disponibilitate, sunt grupari care raspund la telefon la orice ora din zi si din noapte, cand daca te simti singur, depresat...e cineva sa te sustina, sa iti vorbeasca.

 

spun toate astea, cca poate, poate se va face mai mult si in Romania in directia asta si poate , cineva va avea initiative in a nu lasa, parintii  singuri, cei ramasi vaduvi, pe cei in suferinta...sa sufere singuri.