44 raspunsuri la acest subiect

[blackgirl0]

O mare usurare! Si multa liniste, extrem de multa liniste! Nu tipete/violenta/certuri/lucruri aruncate/stricate! Si o mai mare pofta de-a trai viata! Mama, parca a inflorit dupa moartea tatei. O fi fost vorba si de iubire intre ei, insa noi, fetele, nu am simtit-o. A murit la 52 de ani, acum 12 ani.

[XIO]

Mie asta mi se pare cel mai groaznic, ca in momentul in care cineva nu mai e, e gata...asta a fost, nu mai primesti nici o secunda, nu mai apare, nu mai poti vorbi cu el/ea, e gata, punct.

Inca am o problema ca moartea e ireversibila, chestia asta efectiv ma infurie si ii admir pe toti cei care pot trece peste.

[viviana]

Aseara cand am citit prima oara subiectul m-am gandit ca am atatea de spus!

 

Nu e asa. Nu e mare lucuru de spus. Nu am trait in sufletul mamei mele. Ce resorturi intime au facut-o sa treaca peste, ce putere a avut si cum a folosit-o nu stiu.

Eu am doar am vazut. Ca ieri a fost rau, ca azi mai mai bine, maine poate... Ca intr-un montagne-rousse.

 

Avea 54 de ani cand l-a pierdut pe tata - dupa mai bine de 30 de ani de casatorie. Afost acolo  in ultima clipa a lui. A fost acolo cand EL si-a cerut iertare ca moare. Ca moare tocmai atunci.

 

A venit acasa si-a pus pe fata lucrurile lui si a urlat.

Erau o pereche deosebita, profund intelectuala. Citeau carti si le comentau pana tarziu in noapte. Ascultau simfonii si se tineau de mana. Nu exista subiect despre care sa nu vorbeasca.

DUPA, deseori mama vorbea unui fotoliu gol.

 

S-a ridicat si a mers mai departe. 

A gasit singura calea sa o faca.

In asemenea situatii oamenii singuri trebuie sa vada lumina de dupa. Noi, poate sa le dam doar un bobarnac usor din cand in cand. Sa le amintim ca suntem langa ei si ii sustinem indiferent ce.

Nu le putem sugera sa traiasca mai departe dupa cum credem noi ca le va fi bine. Trebuie sa-si gaseasca singuri propriul echilibru.

 

Mama si-a gasit echilibrul in copii, nepoti si stranepoti. Respira, traieste, gandeste doar prin noi. Asta ii provoaca multa bucurie dar si multa suferinta. Noi doar am acceptat formula asta noua.

 

Luna viitoare implineste implineste 79 de ani. Este la fel de spirituala ca inainte. Nu a pierdut nicio farama din intelect, scartie fizic, dar mereu trece peste. Are o menire.

 

Imi spunea ca Dumnezeu o tine pe pamantul asta, in putere, pentru ca probabil ea nu si-a incheiat misiunea.

 

 

[marius]

Imi spunea ca Dumnezeu o tine pe pamantul asta, in putere, pentru ca probabil ea nu si-a incheiat misiunea.

[kariguld]

Oh, Kari ...ce ma sperie moartea asta spirituala ...

Cum poți gasi un scop in viata, cand jumatate rin viata ta s-a dus si cealaltă trăiește la un ocean distanta ?

 

 

hm, asta e rolul nostru pe pamant, ne nastem, traim si apoi vine .... moartea. oricat nu ne place cuvantul asta, si observ ca multi oameni ocolesc subiectul cu mare grija, (nu aici pe forum) face parte din ciclul vietii.

candva, undeva, din ceva, mai devreme, mai tarziu,  vine pana la urma si viata se termina. si nu ai cum sa impiedici asta. e ceva inevitabil. 

si din pacate, nimeni niciodata nu va fi pregatit ptr etapa asta. nici cel ce moare, nici cei ce raman. 

 

marius  a explicat foarte bine si frumos mai sus,   eu nu am atata talent la scris. 

 

ma intreb tot mai des in ultima vreme, de ce trebuie ca cineva sa moara, ca sa-i descoperim valoarea si ce mult  a insemnat ptr noi. de ce nu pretuim pe acel cineva atunci cand traia? de ce nu-i aratam ca-l iubim atunci cand inca mai e cu noi? nu ca nu-l iubim, insa uitam sa ne aratam iubirea, sa ne manifestam. 

 

moarte spirituala eu o vad atunci cand cineva refuza orice ajutor, refuza contactul social, traieste intr-o cuite si doar mananca si respira. si din pacate e foarte greu sa smulgi pe cineva din cutie afara, doar daca incerci putin sa deschizi capacul se cuibareste si mai tare. 

 

 

 

zilele trecute am vazut un crampei de fericire. asteptam metroul, era duminica si urmau 10 minute intr-o statie goala si rece. aud pasi tarasiti, ma intorc si vad o pereche de batrnei cum se indreptau spre banca unde stateam eu. ea il tinea pe el de mana. s-au asezat si am inceput sa-i studiez si sa scult ce vorbeau. doar ea vorbea, caci el era destul de bolnav si na scos nici un cuvant, decat zambea din cand in cand. 

se tineau de mana mai departe, dupa ce s-au asezat pe banca. ea ii povestea diverse, el aproba si zambea. si din cand in cand isi lipea mana ei de fata lui. 

nu m-am putut abtine sa nu-i intreb. ea avea 91, el 95. ea era inca in putere, trasaturi frumoase, purta palarie si era sic imbracata. el adus putin de spate, cu barba, ochi mari albastri. 

'suntem casatoriti de la 20 de ani. ne-am promis atunci ca ne vom face fericiti unul pe altul, si facem asta si acuma. mai avem putin timp impreuna, dar profitam de fiecare ceas sa ne daruim fericire.'

 

'observ ca dumneavoastra ii daruiti domnului mai mult. '

'adevarat, insa acuma eu nu fac decat sa rasplatesc ce el mi-a daruit candva' 

 

mi-au dat lacrimile. si am plecat cu crampeiul acela de fericire, furat de la ei. 

 

 

 

 

'''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

 

sotul meu si-a pierdut tatal acum mai mult de cinci ani. socrul  a fost un om deosebit. 

abia dupa ce nu  a mai fost, a realizat sotul ce tata de valoare  a avut. si a inceput sa abia regrete. si sa-si doreasca ca macar ptr cateva minute sa-l mai vada, sa-l mai poata strange in brate. insa de dincolo nu se mai intoarce nimeni. 

dorul era imens la inceput, cu timpul  a inceput sa se estompeze. amintirile despre el ii revin cateodata puternic si atunci plange. 

acuma golul sa mai umplut, insa ceva undeva ramane. 

[mihaela_s]

Mama avea 58 de ani cand a rămas văduva, tata 61 cand s-a dus. La început am fost eu, cea care am fost acolo, lângă ea. Cred ca a contat mult ca nu a trecut prin asta singura, ca am împărtășit asta. Si o vreme vorbeam despre ce a simtit fiecare, in acele momente. 

 

Apoi a urmat sarcina mea (eram însărcinată cu Silvia dar nu stiam inca) si locuiam la 100 km distanța, ne vizitam des. In primavara ce a urmat, mama a renovat apartamentul din rădăcini ( era planificat, dar a amânat pt ca tata s-a îmbolnăvit), a spart pereți, remobilat holul, bucătăria, dormitoarele. A venit sora mea in vara, spre sfârșit si a luat-o pe mama o luna in vacanța in Europa. Eu am născut si uite așa a avut ocupație mama, lunile au trecut. Insa tin minte ca primele doua luni au fost grele, primele nopți...

 

apoi s-a mutat sora ei la ea, de atunci isi împart singurătățile. Dar mama e putin acasă, a stat mult la noi, mult la sora mea, am dus-o in concedii cu noi, si-a revenit repede din jalea aceea mare. Tata e acum o amintire frumoasa, povestim de el des. 

 

Mama si-a facut un grup mic de prieteni, ieșeau regulat in oraș, era o tipa si un tip, fiecare singur. Din păcate tipul a murit, acun mama se întâlnește numai cu prietena ei. 

 

A reluat legăturile mai strânse cu verisoare, se vizitează des. 

 

Apropo de ce zicea Marius, cu se poate si mai rau...cunosc virtual o femeie de vârsta mea. Isi scrie durerea in blog, scrie extraordinar. Scria si fata ei, talent nu alta. 

Ei bine, la 23 de ani, cu un bb de un an si un al doilea in burta, afla ca sotul ei are leucemie. In doua luni il îngroapă. Pierde apoi sarcina, ii rămâne fata, isi focusează viata pe ea. La 12 ani fata face leucemie. Trec cu bine peste tratament, sunt ok câțiva ani, dar recidivează. De data asta fara scăpare. Dupa 9 ani de lupta, dupa ce fata absolvă facultatea cu cele mai mari note, in avans, ca era grabita, moartea o împingea de la spate, pleacă, la 21 de ani. 

Nu stiu cum a putut ea trece peste toate astea, câta putere poți avea, cum poți rămâne cu mintea întreaga...a publicat cărți in numele fetei, culegeri de texte luate din computerul ei. Eu nu am avut putere sa cumpar sa citesc, sunt dureroase. Poate o cumnosteti si voi, Daria se numește fata. Daca interesează pe cineva, pot scrie mai multe. Mie mi-e drag sa o citesc pe mama, pentru ca învăț din durerea ei. Învăț ce poți sa faci in astfel de situații...nu stii niciodată...

[alinuk]

Cu siguranta e greu...

Suntem diferiti, reactionam diferit.

Unii isi gasesc mai repede caile de alinare, chiar daca golul ramane pt totdeauna.

Greu, usor... invatam a trai cu aceste dureri, greutati.
Un om pe care l-ai iubit, care a facut parte din viata ta, din tine, nu-l poti inlocui cu altceva/altcineva.

In fam mea, unchiul (fratele mamei) si matusa dupa pierderea uneia dintre fete (verisoara mea, care a murit la 31) si-au gasit alinarea in cresterea nepoatei (fiica fetei lor) ..care la mom acela avea 3 ani. Acum are 6 :( Off cum trece timpul
Chiar daca e greu pt ei (au peste 60 de ani amandoi), activitatile copilei, tonusul si pofta ei de bucurie ii tin si pe ei pe linia de plutire.

Pe scurt cred ca nu e usor de dat solutii pt altcineva..uneori nici pt noi nu stim care-i calea, doar putem spera ca fiecare atunci cand are rana cicatrizata, sau cand e cumva fortat de imprejurari (din motive de altcineva care are mai mare nevoie de el) isi gaseste varianta de supravietuire cu care e impacat si se simte ok:

• socializarea intr-un grup de prieteni
• stabilirea unui proiect/misiuni pe termen lung: renovarea unei case, grija de o gradina, de un catelus, o pisica, nepoti, etc
• prezenta familiei, care pp implicare in diferite activitati

Vara asta ii va face foarte bine mamei tale, Buflea!
Cred ca despartirea din toamna de copii, va fi mom dificil (daca nu cumva o luati la voi!?).
Si ma gandesc eu, dupa cum am cunoscut-o (in cele doua scurte intrevederi), ca ceva legat de copii i-ar da un scop, o misiune.
Poate o familie din zona in care locuieste are nevoie de cineva la copilas.
Dus-adus de la scoala, lectii, etc

Editat de alinuk, 25 aprilie 2015 - 12:13 .

[alinuk]

Kari ce crampei de fericire induiosator

Frumos!

Multumim ca l-ai impartasit si cu noi.

[carolinah]

Buflea, mama prietenei mele cele mai bune a ramas singura dupa 45 de ani de casnicie si, ca si mama ta, l-a ingrijit pe sotul ei bolnav pana in ultima lui clipa.

 

Prietena mea e si ea plecata peste mari si tari, iar fratele ei, desi in tara, mai multe probleme face.

 

Ce a ajutat-o pe mama ei, profesoara pensionara ca si mama ta, a fost sa-si ia niste ore la un after-school si sa faca lectii cu copiii aia. A ajutat-o f mult, atat financiar (ramasese singura cu o pensie de profesor), dar mai ales sufleteste. Am vazut-o dupa un an scolar si era complet transformata. Mai energica, mai usoara, cumva. Renascuse pur si simplu!

 

Ea are si 2 surori cu care se intalneste mereu si prietene, dar cred ca elementul principal a fost lucratul la after-school.

 

Cred ca si mama ta ar putea sa faca asta in timpul anului scolar, dupa ce revin copiii tai in US. Nu te uita la ea ca pare fragila, poate. Mama prietenei mele era slaba-slaba, fuma mult, avea probleme cu inima etc. Parea sa-l urmeze pe sotul ei…. Dar nu! Acum e f bine si face in continuare orele de la after-school.

[carolinah]

Intr-un post separat vreau sa spun ca mi se pare f interesant ce-a spus Michelle despre biserica ei si modul cum privesc moartea. Nu stiu ce fel de biserica este, dar am vazut ceva similar la o prietena care e membru (sau cum s-o zice) al bisericii baptiste din Romania.

 

A murit tatal ei si au primit asta cu atata seninatate! S-au pregatit din timp, a fost toata familia cu el, a plecat lin si impacat. Membrii bisericii i-au ajutat f mult, au avut grija de mama ei (spriritual vorbind) dupa aceea. SIgur ca au fost tristi, dar senini, nu stiu cum sa exprim altfel.

 

Mi-a placut mult. Cred ca majoritatea dintre noi privim moartea in mod gresit, nu ca pe un eveniment inerent vietii… Ma includ si pe mine aici:(