O să ne fie dor de limba noastră. O să se termine cu americanismele&englezismele și-o să ne roadă dorul. O să folosim „grozav” în loc de „cool”, „fericit” în loc de „happy”. O să ne căutăm bătrânii, să ne spună vorbe meșteșugite, dar n-o să-i mai găsim. Doar porți vechi scârțâind în vânt și case șubrede și triste asemeni sufletelor lor înaintea plecării. Pentru că nu-i mai ascultăm demult deja. Vocile lor nu mai au cum răzbate deasupra manelelor care bântuie ulițele de pe telefoanele țâncilor. Dac-ar fi telefoane. Dar nu, sunt I-phone-uri, I-pad-uri și alte gadgeturi.
O să scoatem cărțile vechi din poduri sau de pe unde le-am dosit – că de, nu dau bine în biblioteca cu rafturi vintage – pentru c-o să ne fie dor de ce simțeam citind o Jane Eyre sau un Moromeții. Poate nu de cuvinte, cât de simțurile din spatele lor. Poate de rădăcinile care să ne confirme că aparținem a ceva și nu suntem aruncați în aer de tot ce-am îmbrățișat nou, al altora.
O să savurăm pitele trase afară din cuptor cu cociorba, sarmalele-n varză acră cu moarea din vas de lut, ciorba aită, poalele-n brâu și-odată cu recunoașterea vechilor gusturi, a morcovului proaspăt scos din pământ, șters de iarbă și ronțăit pe loc, a roșiei din care muști cu poftă și-o lași să ți se prelingă pe barbă pentru că pofta e prea mare, poate vine și setea de limbă. Sau disconfortul de-a spune că tot ce-ai savurat la buni în curte a fost „cool” și că tu te-ai simțit „happy”.
Masa a fost grozavă și tu te-ai simțit… fericit. Pentru o clipă.