Si eu cred ca se poate sa fii mai vesel si mai optimist prin autoeducatie.
Michelle a mentionat ceva important: sa fii recunoscator pentru ceea ce ai si sa incepi dimineata intr-un ton optimist.
Ca prim exercitiu, incepi fiecare dimineata cu cateva minute in care sa fii recunoscatoare, sa multumesti pt ceea ce ai: multumesc pt ca sunt sanatoasa, ca am un copil minunat, ca ma iubeste sotul, ca am o casa confortabila, ca e vara si soare, ca traiesc alaturi de cei dragi etc etc. Sunt atatea lucruri pt care trebuie sa fim recunoscatori. Multe, multe chestiuni, nici nu-ti dai seama pana nu incepi sa le enumeri. Si apoi, inainte sa te trezesti din pat spui: azi va fi o zi minunata si zambesti larg - te bucuri in mod real pt ziua cea minunata!
Apoi, dupa ce exercitiul de mai sus a devenit o obisnuinta si deja vei fi un pic mai optimista:), urmatorul exercitiu pe care trebuie sa-l faci este cel de a bloca gandurile negative. De ex, daca te gandesti ca fetita e cu bona la plimbare si daca o calca masina ca n-o supravegheaza bine etc etc, nu te aventurezi cu gandul in scenarii pe tema asta, ci blochezi automat gandul rau cu o imagine pozitiva: fetita e bine, bona e atenta, se distreaza impreuna in parc - si cu ochii mintii o si vezi alergand fericita spre un leagan, razand cu gura pana la urechi. Zambesti si tu larg si te bucuri de bucuria fetitei tale.
Si asa mai departe cu toate scebariile negative pe care le construiesti in minte.
Exercitiul e mama invataturii, probabil ca vei avea nevoie de 1-2 ani ca sa faci automat chestiunea asta la orice gand negativ iti vine, dar vei reusi, daca perseverezi!
Citeste tot mesajul >Am ajuns si eu la spartul targului, dar nu rezist.. :)
Spunea cineva mai sus ca in clasa a zecea ar trebui ca parintii sa se gandeasca la viitorul copiilor, ce vor face mai departe.. imi vine sa rad cu hohote, nu numai ca intr-a zecea eram la a zecea (si nu ultima) razgandire cu privire la viitorul meu, dar nici la ora asta nu sunt prea sigura ce vreau sa fac eu cand oi fi mare :))) (in sensul ca lucrez, si-mi place maxim, si o sa mai raman acolo o vreme, dar domeniul - finante-conta - nu ma face sa ma vad iesind la pensie si facand tot balante).
Apropo de real vs uman, e o loterie :) Si avand in vedere impactul foarte limitat asupra viitorului unui om (sa fim seriosi, cine v-a intrebat in ultima vreme ce liceu ati terminat, si eventual cu ce medie? :)) ), eu as alege ceea ce am ales si pentru mine: ceva care sa-mi placa :) Am terminat un liceu cu profil real, si o facultate de uman, acum m-am intors la matematica.. nu vad de ce as face distinctia clara intre real si uman in viata reala, sunt o fiinta well-rounded, cum s-ar zice :) stiu si de una si de alta :)
Cu un singur amendament, mic-mic. In firma in care lucrez acum, avem nevoie de multi vorbitori de limbi straine, si majoritatea suficient de rare incat sa nu prea ai din ce alege. Si aici se vede un pic diferenta intre cei care au avut o formare preponderent reala si cei care au facut toata viata uman, dar asta se intampla din cauza domeniului "exact". Intr-o firma similara care s-ar ocupa cu, sa zicem, traduceri a documentelor legale (exemplu la plesneala, evident), balanta s-ar inclina cu siguranta in favoarea "umanistilor". Ceea ce vreau sa deduc de aici este nu ca aia de la real ar fi mai destepti, sau aia de la uman mai creativi, sau care-or mai fi prejudecatile curente. Ci ca modul de gandire pe care ti-l formeaza atatia ani de invatat cu pixul pe caiet cu patratele vs. marker highlighter pe textul lui Rousseau poate avea impact in meseria de dupa.
Dar si asta, dupa cum am trait-o pe propria piele la fiecare "switch", se educa :)
Concluzionez: din punctul meu de vedere, pe copil l-as lasa sa se duca unde vrea, cu conditia sa fie un liceu cu atmosfera buna :) Si sa se distreze, si in liceu si in facultate, ca aia-s ultimii ani de libertate din aia in care te trezesti dimineata si in loc sa te duci la curs, ajungi la mare :)
Citeste tot mesajul >Va citesc si imi e din ce in ce mai clar ca eu am avut alta unitate de valori si poate de aia mi-a fost mai usor ...
Cred ca etalonul care m-a caracterizat a fost nepasarea, nesimtirea, lipsa de responsabilitate, lipsa de interes pentru realitatea care ma inconjura ...am fost si singura la parinti, cuniste parinti total, dar total dedicati mie si confortului meu.
Mancarea nu a fost esentiala pentru mine - am fost genul de copil care a crescut cu aer, adica manam foarte prost, foarte prost - pacat ca nu am ramas asa ... nu imi placea nimic, nu aveam pofta de nimic, nu ceream niciodata de mancare. Mama a ramas si azi cu trauma hranitului, daca copiii mei nu mananca, mama efectiv intra in depresie, plange de stres, e agitata - cea mai mare bucurie pentru ea este sa vada un copil mancand bine ...mi-am aminti toate prajiturile si dulciurile voastre, dar sincer, nu imi aduc aminte sa fi suferit acasa ca nu le aveam si nici sa le pretuiesc daca le vedeam la altcineva. Nu stiu de cate ori mancam carne, laptele nu mi-a plaut niciodata, ma forta mama sa-l beau si mereu imi venea sa vomit de la el ...nu stiu cand mancam bomboane cubaneze sau banane, cred ca daca le aveam le mancam, daca nu, nu le doream ...nu pot numi o mancare, un aliment, o prajitura din copilarie care sa-mi fi placut in mod special. Nici mama nu poate numi ...
Stateam totusi la cozi ... cozi la ulei, la zahar si mai ales la rulada de pui, unde jucam carti cu gashca de la bloc. Imi aduc aminte si de adultii care profitau ca eram copii, ne-o luau in fatza si noi va jur daca ne pasa ...mai mult imi era frica de mama, care normal ca se supara ca ma gasea pe langa coada, jucand rentz si nimeni nu o mai primea in rand, sau o primeau dar cu scandal ...mi-o mai si luam cateodata si imi aduc aminte de ore intregi de discutii acasa ca eram iresponsabila, ca ea ma trimitea la ceva, ca nu se poate baza pe mine ...avea dreptate saraca.
Imi aduc aminte si de frig, dar nu ca imi era frig ci ca aveam niste improvizatii prin casa, un fel de ochi de aragaz mobil, care se lega cu un furtun la tzeava de gaze si ne plimbam cu focul prin casa ... acum eu nu aveam voie sa ma ating de chestia aia, dar consuma oxigenul din incapere si nu puteai sa-l tii mult aprins, nu peste noapte.
Eu nu imi aduc aminte de intreruperi de lumina - dar sesizez ca nu-mi aduc aminte multe ... noi stateam exact langa o fabrica de paine care producea non-stop si cred ca eram racordati cumva pe aceleasi circuite, asa imi aduc aminte de o discutie prin casa ... din cauza fabricii, nici de paine nu am dus lipsa niciodata, fabrica avea magazin la poarta si vedeam de pe balcon cand iesea paine din fabrica, ne cunostea si tanti Mia, vanzatoarea ...
Erau probleme si cu apa calda ... si iar ai mei cumparsera de pe undeva un fel de improvizatie de boiler, il montasera pe perete, care incalzea cate o cantitate de apa limitata care curgea apoi la robinet ... imi aduc aminte ca trebuia sa ii dam drumul cu ceva perioada inainte de dush, tinea doar de-un dush si trebuia facut repede. Apa rece nu se oprea niciodata.
Este insa adevarat ca in provincie era mult, mult mai greu ... vacantele mi le petreceam la Piatra Neamtz unde am impresia ca si ratiile erau mai mici, ca mama venea la doua saptamani (cand se circul cu sotz) incarcata cu tot felul de chestii de mancare, ulei, zahar, faina, paine ... si cu lumina era mai rau ...oricum eu care eram atat de detasata de problemele astea am constientizat ca acolo la Neamtz era mai rau ca in Bucuresti.
Revin sa va povestesc de traumele copilariei mele ...
Acum sa va spun cu ce traume am ramas eu din copilarie:
1. Taberele - am fost intr-o multitudine de tabere, in toate cu mama, care era profesoara si se inscria in orice tabara aparea, pentru mine fireste ... in clasa a 8 a a aparut o tabara la scoala la Valcele, in care se ducea jumatate de clasa. Am plans, m-am tavalit, m-am tuns ca semn de revolta ...pentru ca mama nu s-a putut inscrie ca profesor in tabara asta, nu m-au lasat. Si acum imi aduc aminte de tabara de la Valcele si nimic din sutele de tabere, prin toata tara, in care mergeam cu MAMA
2. Examenele - Treapta 1, treapta 2 si facultatea ... eu sunt generatie de decretzei si cred ca pur si simplu erau examenele astea foarte grele ...sau ai mei au reusit sa ma convinga ca daca pic de la liceul / facultatea la care ma inscriu, o sa ajung rau, dar nu rau ci similar cu dezastrul. Acum realizez ca era o exagerare, ii inteleg si pe ai mei, dar modul lor de abordare mi-a creat, pe langa o mare mobilizare si un mare stres ... in apararea lor o sa spun ca probabil le paream extrem de detasata de realitate si au gasit de cuviinta sa ma sperie cu ceva ....fabrica Suveica a fost amenintarea de la liceu si fabrica Aversa la facultate. De altfel dupa ce am dat examenul de la facultate, mi-am luat repartitie de la liceu si m-am angajt la Aversa pentru ca ai mei au spus ca ei nu ma tin un an acasa, sa ard eu frunza la caini pentru urmatorul an ...Am "lucrat " la Aversa 1 luna, pana am aflat ca am intrat si apoi mi-am dat demisia.
Si acum se scoala parul pe mine cand ma gandesc cum se citeau listele de reusiti la treapta 1, sute de nume si al meu nu mai aparea ...si cand m-a strigat ala, am crezut ca lesin cu mama langa mine jumatate lesinata si tata care a dat un pumn in gardul liceului si a inceput sa ii curga sange, a sarit lumea cu batiste si cu vorbe bune - "lasa omule ca nu e sfarsitul lumii daca n-a intrat, fugiti repede si vedeti unde mai sunt locuri ca daca are medie mare poate prinde o clasa de mecanica la licee bune" ...si eu care spuneam "am intrat, m-au strigat, am intrat" .... a fost poate primul meu succes personal: era unicul liceu de informatica din Bucuresti (actualul Vianu), era departe de casa si ce-mi mai placea a merg cu autobuzul departe de casa, era aproape de Herastrau
La treapta a doua s-au desfiintat 3 clase ... am promis tare in clasa ca daca intru, le fac cinste la toti ... aceleasi liste, tata catzarat pe gard, mama cu juma de clasa la cofetarie
La facultate a fost si mai rau ... stiam zeci de copii in jurul meu, mai ales medicinisti, care picau ani de zile, stateau acasa ani de zile si invatau ... nu va exagerez, eu am invatat atat de mult in clasa a 12 a incat aveam impresia ca eu nu mai pot face asta inca un an, ori intru, ori ajung in fabrica si de acolo la vale in dezastru ... 1 luna inainte de examen, a stat la noi o verisoara de la Piatra Neamtz. Picase cu un an inainte la Iasi si incerca acum la Bucuresti ... am dat la aceeasi facultate, am facut meditatii cu acelasi profesor, eram la fel de bune si bune prietene ... eu am intrat si ea nu - ce porcarie !!! Oricum, ulterior a dat al treila an la matematica la Iasi, la seral si acum are un centru de meditatii foarte prosper in Piatra Neamtz - adica nu era chiar sfarsitul lumii daca nu intrai ...
Cand am intrat la facultate, in 1985, nu aveam telefon ... imi aduc aminte ca m-am dus la telefoane ca sa anunt la Piatra Neamtz ...am intrat in cabina, am sunat-o pe matusa-mea si si am urlat atat de tare "am intrat la facultateeee" incat a auzit toata poshta. Am iesit de acolo si a inceput lumea sa ma felicite ..m-am simtit ca o vedeta, ca o vedeta.
Citeste tot mesajul >Foarte interesant subiect . Eu sunt optimista din fire, tot asa aleg sa vad partea plina a paharului. Nu stiu sa explic, asa am fost mereu, cum zice Eleni, ma bucur de orice lucru cat de mic ar fi.
Imi place natura, mirosul de padure, frunzele cum se misca vantul, chiar si un cuvant daca e spus mai nu stiu cum ma face sa chicotesc. De cate ori nu am citit pe aici pe forum cate o expresie sau eu stiu o formulare care mi s-a parut hazlie si m-a facut sa rad. Poate persoana care a scris (n-am nici un exemplu concret acum) nici nu si-a dat seama ca poate fi amuzant:).
Nu ma hlizesc toata ziua, am si momente cand sunt posaca dar nu ma tine mult ca nu-mi place cum ma simt. Ca si cu alcoolul, nu prea beau ca nu-mi place cum ma face sa ma simt, parca nu mai sunt in control. Nici nu mi se citeste pe fata ca sunt optimista, e in interior. Am crescut intr-o familie disfunctionala, tata violent si narcisist si mama indiferenta, de aia ne-a crescut bunica, nu stiu daca are legatura dar cumva mi-am pastrat firea optimista.
La volan sunt calma, nu injur, nu m-am enervat niciodata ca cineva mi-a taiat fatza, da se intampla si pe aici:)). Imi zic, eh, s-o grabi, vorba soacra-mii "are loc", mergem in aceeasi directie. Barbata-miu mai injura si eu ii zic "ce crezi ca rezolvi daca injuri, nu te aude oricum, doar imi strici mie ziua":))
Ieri, apropo de intors inapoi de care vorbea Eleni: ma grabeam, neobisnuit pentru mine, de obicei nu ma grabesc ca imi place sa imi programez timpul si daca ma grabesc ajung prea devreme si daca am intarziat iar nu ma grabesc ca e tarziu anyway. Ieri trebuia sa ajung la un spital si e intr-o zona in care n-am mai fost. E cam departe si se ajunge doar pe autostrada. Cam juma de ora fac pe autostrada. Barbata-miu a zis sa am grja ca era "rush hour" cand toata lumea mergea la munca si era trafic. Trebuia sa fiu la 9. Am zis sa plec la 7:30. Ei bine, am plecat la 7:42, mi-am uitat celularul acasa, m-am intors sa-l iau. Am plecat iar, am constatat ca am uitat un dosar. M-am intors sa-l iau. Era 8 deja cand am plecat de-acasa. Trafic pe autostrada. Ma gandeam man, poate intarzii si fac impresie proasta. M-a umflat rasul. Asta e, cine stie de ce-am scapat. Schimb 3 autostrazi pana acolo. Pe o alta autostrada fusese un accident si s-a incetinit tot traficul. La un moment dat era parcare, nu ne mai miscam deloc, dar n-a tinut mult. Poate de aia am scapat cu intarziatul meu. Am ajuns la 8:45:)). Cand am plecat de-acolo am uitat iar dosarul pe birou. M-am intors sa-l iau. Pe drum inapoi tanti din GPS imi spunea alte directii fata de ce aveam eu pe hartie. Recalculating...recalculating. Ma gandeam, ia sa vezi ca ma pierd pe aici, imi pierd ziua plimbandu-ma pe autostrada aiurea. Eh, am masina noua, merge fain, muzica, ce-mi mai trebe, daca ma ratacesc doar n-o sa consum un rezervor de benzina, pe bord zice ca ma am 300 de mile pana la empty. (Yeah tocmai am luat o masina in leasing, ma gandeam la buflea cand am luat-o ca a fost mai ieftin decat s-o cumpar. Nu-s consumerista, eu sunt invers).
Directiile mele pe hartie au fost bune pana la urma:)). Cam asta a fost ieri "my train of thoughts":)), nu m-am enervat deloc.
Cred ca e o alegere. Nu mi-am mai zis de mult asta, dar in Romania aveam un fel de mantra. Imi ziceam in gand daca imi mergea prost luni: "ce incepe prost se termina cu bine, ce incepe bine se termina si mai bine". Si cred ca functiona, nu-mi amintesc sa fi avut vreun weekend prost sau poate am avut dar nu-mi amintesc. Inseamna ca n-a fost important ceea ce iar e bine:)))
Citeste tot mesajul >