Burtica in fiecare luna

Vineri, 7 ianuarie. Astazi am facut 5 luni. Spuneam anterior ca, daca la început numaram zilele si asteptam cu nerabdare sa mergem sa îl vedem pe bebe pentru prima data, mai târziu parca saptamânile au zburat.

Eu am crezut mereu ca nimic nu este întâmplator în viata. Nu sunt superstitioasa, dar îmi place sa cred ca lucrurile se aseaza mereu exact asa cum sunt ele lasate sa fie si ca în orice exista un sâmbure de adevar si unul de poveste. Asa a fost si cu sarcina. În timp ce prietenele ma întrebau daca am fost la medic sa vad de ce nu ramân însarcinata si încercau fiecare sa îmi recomande câte un doctor, eu, pentru ca stiam ca analizele au iesit bune toate, simteam tot ceea ce trebuie sa fac este sa astept.

Într-o zi, chiar i-am spus unei prietene: îmi doresc sa vina totul natural, de la sine, sa fie ca o poveste pe care sa mi-o amintesc cu drag de fiecare data, nu vreau sa merg din doctor în doctor încercând sa fortez lucrurile. Eram totusi realista si mergeam regulat sa îmi fac analizele necesare, iar medicul îmi zicea de fiecare data ca totul este în regula, trebuie doar sa am rabdare si o sa se întâmple si minunea.

Si asa a si fost! În august 2021 început povestea. Pe 3 august am fost la medic si de data aceasta am hotarât sa facem o ecografie mai amanuntita, pentru a vedea daca nu cumva tropele uterine sunt înfundate. Nu am gasit loc în august,  asa ca m-am programat în septembrie. În acel moment, un gând naiv mi-a trecut prin cap: Cum ar fi ca pâna în septembrie sa nu mai fie nevoie sa merg? Ar fi frumos zic, dar care sa fie sansele, ca de 2 ani tot speram... si nimic.

Pe 7 august mi-a venit menstruatia(ultima, yeeeey!).Pe 3 septembrie, pe la jumatatea zilei, din nou aceeasi întrebare mi-a aparut în gând: Cum ar fi ca luna aceasta sa fie cu noroc? Nu îmi întârziase înca menstruatia, dar ceva dinauntrul meu îmi spunea ca bebe e deja acolo. Asa ca am facut un test si apoi înca unul, pentru ca nu îmi venea sa cred ca primul era pozitiv.

Si pentru ca în orice poveste apare si punctul culminant, pe 16 septembrie, când nici nu împlinisem 6 saptamâni de sarcina, un nou test iesise pozitiv, cel de Covid-19 (sper sa se termine cât mai repede pandemia asta). Din urmatoarele 2 saptamâni vreau sa-mi amintesc un singur lucru: ca m-am rugat ca bebe sa fie bine si am continuat sa cred în poveste, pentru ca altfel de ce s-ar fi întâmplat tocmai acum si una si cealalta,  daca nu ca sa trecem cu bine peste. Ah si ca a amânat prima ecografie, pentru ca eram înca în carantina.

Asadar, la fix 2 luni, pe 7 octombrie, l-am vazut si i-am auzit inimioara pentru prima data, iar 3 zile mai târziu, pe 10.10.2021 am anuntat-o pe mama ca va deveni bunica. Nu am ales zilele, pur si simplu asa s-a întâmplat, iar acum si toate fac parte din poveste.

În prima zi (lucratoare) de iarna, pe 2 decembrie, l-am vazut a doua oara,  la morfologie. Atunci, doamna doctor mi-a zis ca este posibil sa fie baietel. Dar eu stiam asta, simtisem aproape de la început. 

În seara de Mos Nicolae l-am simtit pentru prima data, iar în ziua de Craciun am împlinit 20 de saptamâni. În noaptea de Anul Nou, bebe l-a salutat si pe tati, iar astazi, pe 7 ianuarie, de Sf. Ion (si ziua mamei mele), am împlinit 5 luni.

Pe 11.01.2022 mergem la a doua morfologie si povestea noastra continua...