-
Cred ca au trecut 2 saptamani de cand nu am mai scris nimic pe blog. Efectiv nu am putut, nu imi pot aduna gandurile din cauza perioadei pe care o traversam. Tot de 2 saptamani nu am mai iesit cu bebelina din casa. Foarte greu acasa, foarte greu fizic si mai alea psihic. Cu sotul medic, am o stare de anxietate continua iar frica de acest nou virus parca ne sufla in ceafa. Il asteptam acasa cu bucurie si cu frica in acelasi timp. Stiu ca si lui ii e frica dar incearca sa ne protejeze si nu isi arata frica, intotdeauna a fost un sprijin pentru mine. Niciodata nu am fost anxioasa, fricoasa si nici in depresie dar simt ca usor-usor experimentez stari cu care nu m-am mai intalnit.
Ma uit mereu la televizor la noile actualizari, ma cutremur si inchid televizorul ca mai apoi sa il deschid iar. Bebelina tolereaza bine statul in casa, eu nu.
Cu mama care lucreaza tot in sistemul sanitar, frica creste exponential, mai ales ca e trecuta de 50 de ani. Maine este ziua de nastere a tatalui meu si nu voi putea merge sa il vad, cred ca niciodata nu am lipsit de la ziua lui. De ziua mea am fost ultima data acasa, acum 3 saptamani. Am fost acasa tot cu gandul ca nu voi mai ajunge prea curand. Situatia asta ma consuma mai ales ca suntem foarte apropiati si parintii mei nu adorm seara pana nu ne auzim la telefon si daca nu le trimit cel putin o poza pe zi cu bebelina, imediat imi spun ca nu au primit nimic astazi.
Nu stiu cum tolereaza celelalte mamici aceasta perioada, pentru mine are o incarcatura emotionala destul de mare insa in sens negativ.
Avem rude izolate in Italia care stau de saptamani bune in casa, alta incarcatura emotionala negativa.
In casa efectiv nu mai gasim activitati noi, avem o rutina si cea mai mare bucurie e atunci cand vine sotul acasa. Ne lipseste totul. Si se pare ca greul abia acum incepe, nu stiu cum vom trece peste, sa speram ca vom trece cu bine.
Comentarii