ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
Incarcat in Am auzit bataile inimii lui bebe
573 vizualizariAstfel continua povestea noastra..
Cu regret imi amintesc zbuciumul primelor saptamani. Mi-a trecut prin minte si sa renunt la sarcina, dar oricat as fi cercetat subiectul, destinul a oscilat imparabil in favoarea bebelusului si cred astazi cu tarie ca aceasta a fost cea mai buna decizie. Nu m-as fi putut ierta daca ar fi fost altfel.
Am mers disperata la primul control, cu gandul ca nu mi se poate intampla ceva fara consimtamantul meu. Eu am fost totdeauna femeia hotarata si stapana pe deciziile si sentimentele ei. Dar destinul mi-a aratat ca poate fi si altfel. Acum privind in urma, ma bucur ca a fost asa si cred ca am invatat si despre o alta latura a existentei noastre.
Am mers la policlinica sa fiu consultata de un medic pe care nu il cunosteam. Doctorita la care apelasem si care imi facuse o impresie buna cu ani in urma, chiar inainte sa am copii, era in concediu. Dar din nou, soarta a vrut sa dau peste domnisoara doctor, un om deosebit si o foarte buna profesionista, cum am mai scris. Mi-a facut ecografie si m-a intampinat scurt si cu un zambet larg (de sub masca) Felicitari, sunteti insarcinata! Sarcina avea 6 saptamani, un graunte aproape insesizabil in burta mea. Domnisoara doctor, entuziasta, mi-a spus in continuare, vazandu-ma buversata ca ar trebui sa fiu bucuroasa, ca ea are 32 de ani si ca nu are copii si m-a lasat sa inteleg printre randuri ca nu toti suntem norocosi in viata sa ne gasim parteneri potriviti si sa ne implinim visurile.
Chiar de la prima ecografie i-am auzit bataile inimii bebelusului, lucru care m-a sensibilizat profund. Un bob de mac care isi dorea sa traiasca. Cine eram eu sa spun ca nu trebuia sa fie asa...?
Usor, usor am inceput sa ma linistesc si sa-mi aduc aminte cat de frumoasa este maternitatea, ce sentimente deosebite traiesti stiind ca o fiinta noua creste in pantecele tau. Ma uitam la ai nostri copii si vedeam cat sunt de frumosi, de isteti si cu cat drag i-am crescut si educat. Ca nu mi-a fost nicodata greu si ca de fapt timpul a trecut prea repede, ei sunt deja la scoala si noua ne e dor de clipele speciale de cand erau mai mici.
Sotul si-a dorit intotdeauna o familie mare, a insistat des ca ar trebui sa mai avem un copil si iata ca asta se intampla acum si eu uitam sa ma bucur....E mana lui Dumnezeu care lucreaza prin noi, mi-a spus el intr-o zi....
Reticenta mea nu venea din faptul ca nu mi-erau dragi copiii, ba din contra iubesc oamenii si ma fascineaza. Mi se parea ca o sarcina noua ma infraneaza profesional.
Ideea era ca noi am locuit aproape 15 ani in strainatate, ne intorsesem in Romania de doi ani din motive sentimentale ( dor, dorinta de apartenenta si implinire samd..), dar nu eram reintegrati -nu suntem nici acum si probabil nu vom fi niciodata complet :P. Sotul acceptase un loc de munca relativ bine platit, dar de care nu prea era incantat si eu nu aveam un job. In mintea mea de femeie realista spuneam ca nu e momentul sa am un copil acum. Cei doi mari incep sa se descurce singuri, iar comoditatea si egoismul din mine spunea ca nu e cazul sa-mi mai complic existenta. Ma gandeam ca se vorbeste de conditiile rele din spitale, de sistemull medical deficitar din tara, de lipsa creselor si multe alte aspecte iar comparatia cu cele din strainatate era inevitabila si in defavoarea mea.
Dar a trebuit sa-mi regandesc filosofia vietii si sa inteleg ca sunt mai importante familia, sanatatea, echilibrul interior decat cariera ssi aspectele financiare. M-am ironizat spunand ca din moment ce cariera nu-mi straluceste, macar familia sa o faca :) si simt tot mai mult ca asta se intampla. Si apoi ceea ce e dat sa se intampe, se intampla si probabil ca soarta are un plan cu fiecare dintre noi.
Eu care fugeam de conditia de house wife, trebuia acum sa fac niste artificii sa nu raman complet descoperita din punct de vedere financiar si profesional pentru urmatoarea perioada. Am incropit cu autorul sotului un plan care speram sa ne si iasa :).
Comentarii