Incarcat in Personal - #copilarie #adolescenta #fericire #plimbare #nostalgie #timp liber
864 vizualizariUneori simt ca timpul trece prea repede pentru puterea mea de a tine pasul cu el. Si asta se întâmpla mai ales atunci când îmi privesc minunile crescând. Se transforma pe zi ce trece în omuleti din ce în ce mai mari, pentru care în scurt timp copilaria va fi o frumoasa amintire. Si în astfel de clipe în care cugererea clipelor mi se pare ametitoare, realizez cât de putin timp petrecem noi, parintii, cu copiii nostri asa...copii. Câtiva ani... si copilaria zboara, pe aripi de adolescenta, spre maturitate. Si pâna sa ne dam seama de asta, pierdem adesea vremea cu reguli, cu observatii, cu asteptari si cu încercari perseverente de disciplinare. Iar când realizam ca nu mai putem face nimic ca sa recuperam clipe inocente, de cele mai multe ori e târziu... mult prea târziu pentru copilareala.
Nu stiu de ce mi-au trecut tocmai azi prin minte astfel de gânduri. Poate pentru ca l-am auzit pe Tudor rostind cuvinte noi si mi-am amintit ca anul trecut pe vremea asta îi dadeam primele lingurite cu legume... Sau poate pentru ca Elisa m-a întrebat daca pot sa o duc mâine cu masina sa se vada cu prientele ei si sa o las singura cu ele si mi-am amintit cum cu ani în urma o ducem la parcul de joaca... Nu stiu care e cauza, dar mi-a trecut deodata prin minte ca petrec prea putin timp cu copiii mei, desi sunt înca în concediu, desi ma straduiesc sa le ofer tot ceea ce au nevoie. Asa ca am decis sa rezolv problema, fara prea multe alte meditatii. Am sarit în masina toti trei, într-o veselie molipsitoare, si ne-am avântat într-o aventura matinala spre una dintre colinele urbei, unde salasluieste o oaza de liniste si de frumusete – Cetatuia. Ne-am amuzat, ne-am catarat pe unde am apucat, am alergat, am facut poze, am vizitat pentru a nu stiu câta oara manastirea... n-am facut mare lucru, în fond, dar ora pe care am petrecut-o acolo sus mi-a readus în suflet gândul ca timpul este ceea ce facem noi din el.... ca nu conteaza cât de multe ore, zile, ani alergam în cautarea fericirii... atâta timp cât reusim sa ne bucuram de astfel de clipe în dimineti în care revelatii complicate ne chinuie sufletele.
În drumul spre casa veselia din spate s-a potolit... Erau amândoi frânti... Tudor a adormit în scaunelul de masina, iar Elisa privea visatoare prin fereastra portierei... La radio se auzea în surdina... Voyage Voyage... I-am privit pe furis în oglinda si mi-au dat lacrimile. Nu stiu nici eu de ce... dar stiu ca erau lacrimi ivite din secundele acestea pretioase, fragmente nepretuite de timp... timp pentru minunile mele.
Comentarii