Picnic in familie

Ideea a fost spontana sau oarecum spontana. Ieri când ne întorceam de la bunici ne-am îtrebat retoric ce facem azi. Mergem la picnic! a exclamat Tudor, care ne-a povestit cum a fost el la picnic în sufragerie cu bunica weekendul trecut. Am acceptat în unanimitate ideea ca fiind geniala. Dimineata ne-am trezit însa obositi si cam mofturosi. Fiecare avea treaba lui... Tudor a vrut neaparat sa revada, pentru a nu stiu câta oara, Alba ca zapada; eu aveam de scris muuuult, ca de obicei, iar tati si-a facut treaba cât ai zice peste. Pe la zece si un pic ne întrebam deja daca mai mergem, câns Tudor a izbucnit într-un elan care ne-a lasat fara cuvinte: ”Eu vreau la picnic!”. Nu stiu exact din ce cauza comunicarea dintre noi, adultii, a avut câteva momente mai tensionate, drept pentru care pregatirile pentru faimosul picnic s-au desfasurat alert si cam cu nervi. Tati a avansat la un moment dat ideea sa o lasam balta... Dar nimic nu poate fi mai puternic decât ”Eu vreau la picnic!” rostit repetat, pe tonul potrivit, imperativ si rugator în acelasi timp, si acompaniat de niste priviri care te dezarmeaza. Buuun. Asadar, am plecat la picnic. Fara sa stim exact unde, cu un cos simpatic plin cu ce am gasit prin frigider, ca doar e Pastele si meniul bunicilor a fost bogat peste masura, cu catel cu purcel si cu niste nervi înca necalmati. Dupa ce am hoinarit o vreme pe lânga oras, în cautarea locului linistit, în care sa nu ne deranjeze nimeni (cam utopica tentativa, de altfel), l-am gasit, culmea, undeva printr/o poienita neumblata din Gradina Botanica. Am ciugulit bunatati, ne-am jucat, ne-am amuzat si, cel mai important, ne-am calmat... ca prin minune. Ne-am facut planuri pentru vacanta, sub soarele blând care ne-a alintat timp de vreo ora si jumatate, zâmbindu-ne naiv, printre ramurile muiate timid in verde crud care an maxim doua zile va exploda probabil într-o mare vegetala de verde primavaratic. Când am ajuns acasa, se facuse deja amiaza... Tudor era satul, catelul la fel, noi relaxati si bucurosi ca am petrecut clipe magice împreuna. Acum dorm... si viseaza probabil un alt picnic, care cu siguranta va veni curând, pentru ca Elisa, care a ramas la bunici, l-a ratat pe acesta.

PS: Recomand cu caldura picnicul în familie, ca metoda de relaxare, dar si de comunicare între parinti si copii, de detensionare a cotidianului, atunci când e cazul. Si nu ma refer la clasicele ”picnicuri” românesti, cu tone de gratare si litri de bere si muzica data la maxim...ci la o iesire banala, dar splendida, departe de aglomeratia citadina, în familie...