ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
Am incercat sa aman pe cat posibil decizia de a concepe un bebe, dar presiunea venita din partea lui tati m-a determinat sa cedez, la 2 ani de la casatorie. Nu mi-a fost deloc usor sa iau aceasta decizie, aveam o multitudine de temeri si intrebari care imi dadeau tarcoale, mai ales in ceea ce priveste modificarile care se vor produce asupra corpului meu. Dintotdeauna mi-a placut sa am grija de mine si de corpul meu. Stiam ca aducerea pe lume a unui copil isi va lasa amprenta asupra fizicului si pshicului meu, indiferent de situatie. Ei bine, odata cu trecerea timpului, am constientizat ca este mult mai important sa renunt la mine, pentru o perioada scurta de timp, si sa experimentez sentimentul de a fi mama. Pot spune ca aceasta sarcina a fost planificata. Chiar inainte de inceperea pandemiei ne-am hotarat sa "ne apucam de treaba". Trei luni mai tarziu, m-am trezit intr-o dimineata cu o stare puternica de rau, stari de voma si ameteli, ajungand la UPU. Ne gandeam ca minunea s-a intamplat. Insa nu a fost asa, am avut doar o cadere de calciu severa. Nu ne-am pierdut speranta si am continuat sa ne urmam "programul pentru procreere". Alte trei luni mai tarziu, a aparut si primul semn ca ceea ce ne doream avea sa devina realitate. Deja aveam o intarziere de peste 10 zile si am hotarat sa fac primul test de sarcina (tati inca nu stia). Rezultatul nu a fost concludent, asa ca am hotarat sa mai astept cateva zile si sa repet testul. De data aceasta rezultatul a fost fara echivoc. Imediat l-am anuntat pe tati si parca nu ii venea sa creada ca se intampla ceea ce isi dorea de cativa ani, sa devina tata. Parca si acum am intiparita in minte imaginea lui la aflarea vestii. Pe chipul lui si-au facut aparitia un amalgam de sentimente, de la bucurie si extaz, pana la teama de necunoscut si schimbare.
Comentarii