Primele 3 luni de sarcina si altele

Nu stiu voi cum sunteti însa eu, de 3 luni încheiate, lumea mi s-a întors pe dos. Aparitia fizica, microscopica a bebelusului pe care îl asteptam cu drag înseamna mult chin. Cred ca asa e cel mai corect si real spus. Ati auzit de povestile în care se spune vai, ce frumos e sa fi însarcinata, e cea mai frumoasa perioada din viata. E magic. Serios? Ce magie sa fie oare în greturile de dimineata care pe mine ma chinuiau toata ziua (si vorbesc serios, mâncam doar ca sa supravietuiesc), ce minunatie sa fie atunci când tu ai dormi aproape toata ziua si noaptea iar sotul încearca sa te înteleaga? Ce sentiment extraordinar, profund încerci atunci când din cauza hormonilor care o iau razna, apar tot felul de simptome care de care mai ciudate?(de la starea de bine a ta, psihica pâna la faptul ca experimentezi usturimi, mâncarimi si nu mai ai chef de nimic).

Sincer, sunt o optimista. Întotdeauna am fost. Însa as vrea sa nu se mai spuna povesti vânatoresti. Da, e adevarat, sunt exceptii în care unele mamici nici nu stiu ca au bebelus (iar eu am stiut de la începutul lunii a doua, din ziua a 5-a, atât de tare am simtit tot ce se întâmpla cu mine). Însa nu exceptiile trebuie sa vorbeasca, nu doar ele. Sa spuna si fetele ca mine, ca nu mai pot, ca e groaznic, ca nici macar nu poti sa te gândesti la minunatia care o sa o ai în brate peste câteva luni pentru ca acum esti în alta etapa în care încerci sa ai grija de tine si de bebe. Când aud întrebarile de genul vai, nu astepti sa vezi ce o sa fie? Nu esti curioasa? Reactia mea: nu. Nu sunt nerabdatoare. Astept sa ma lase greturile de dimineata si mai apoi pot sa visez în liniste. Voi putea? Habar nu am ce înseamna trimestrul al treilea de sarcina. Alte povesti – ca misca bebele si e mirfic (nu cred , cred ca o sa te loveasca pe unde o sa poata fara sa fie constient de asta ) ca e adevarat, cu dormitul e mai greu dar te obisnuiesti (chiar? Nici pe asta nu o cred, o sa fiu ca un zombie care doarme jumate de ora, asteapta vre-o doua sa se linisteasca micutul si tot asa), ca la nastere o sa te ajute medicul si moasele (serios? Atâtea cazuri cunosc unde medicul rezident a fost prezent – da, nu ma deranjeaza însa nu îmi vindeti gogosi, macar anuntati-ma din timp ca nu va fi nici o persoana familiara si ma voi confrunta cu o alta personalitate rabdatoare sau nu) etc. Apoi nu stiu toata povestea asta legata de alaptare, la cerere sau la comanda?  Si daca spitalul în care mergi are sistemul asta în care alaptezi din 3 în 3 ore si nu lasa bebele lânga tine? Ce faci? Mergi la privat? Si daca nu îti permiti? Mna...rezolva si pe asta. Si ce faci în cazul în care medicul (sau mai multi) îsi spun ca bebele tau o sa aiba o dizabilitate sau nu va trai mult dupa nastere? În ce depresii adânci poti sa intrii? Cum te scoti de acolo? Cum o sa accepti faptul ca Dumnezeu e cel care a rânduit sa fie asa pentru tine? Cunosc mai multe cazuri însa unul m-a impresionat si e bine de mentionat. Mamica a mers la un control unde i s-a spus de foarte multe ori ca fetita are sindromul down si ca nu are rost sa o nasca. Bineînteles ca mama nu a renuntat la copil însa nu pot sa îmi imaginez deplin durerea si lupta pe care e dus-o ca sa nasca un copil cu dizabilitati si cu care nu te poti întelege deloc. Spre mare surprindere a ei si a tuturor medicilor, a nascut o fetita perfect sanatoasa fara nici un sindrom iar azi e incredibil de talentata si desteapta. Asa da. Însa numai parintii stiu prin ce au trecut 5-6 luni de zile.

Apropo, toate mirosurile care le-am avut în preajma (de la mirosul de detergent pentru vase nu doar rufe pâna la mirosul deodorantului) nu le mai suport. Mi se face rau când le simt. Aceeasi greata care acum nu ar trebui sa mai existe la îneputul lunii a 4a. Însa e prezenta de fiecare data când le simt. Sunt o ciudata? Poate, însa asta sunt. Realista. Îl astept cu drag, cu mare drag pe bebele acesta. Întotdeauna am iubit copii si am stat ore întregi sa ma joc cu ei. Întotdeauna îmi imaginez cum va fi cu ai mei si câte nazbâtii o sa facem împreuna. Însa nimeni nu a zis ce înseamna sa îl porti noua luni în burtica si apoi vre-o 2 ani pâna când pricepe si reactioneaza pe masura. A, ca o sa doarma ziua si ca noaptea o sa fie  bufnita, asta e alta poveste. Nici nu ma astept sa fie un îngeras care doarme la comanda si se trezeste exact când tu ai terminat ce aveai de facut plus ca te-ai si odihnit. Si pozele reclamelor în care e surprinsa partea cea mai frumoasa a lucrurilor sunt mincinoase. Pentru ca sunt regizate de N ori doar ca sa le iasa perfect.  Mai ales pozele cu gravide. Aoleu, voi nu simtiti ce simt si eu? Un fel de presiune pe burta, câteodata ca nu stii ce sa faci? Si ele stau si zâmbesc, angelice. Ce nu faci pentru o poza?

Ca sa închei într-o nota frumoasa pentru ca nu sunt o cârcotasa ci doar realista (repet, repet, repet ca sa fie clar) am fost la control si...l-am vazut pe micul extraterestru. E mic micut, i-am vazut inimioara, înca nu stim ce va fi însa ce e mai important e faptul ca a început sa se miste atunci când medicul l-a întrebat de sanatate. Dupa cum se spune uiti tot ce a fost greu  si te bucuri la maxim de faptul ca mogâldeata aia mica deja e omulet cu o fata eoliana (medicul mi l-a poreclit). În ciuda tuturor greutatilor din primele 3 luni (si nu numai) vreau sa mai avem unul. Cine citeste se cruceste. Ce fel de femeie sunt? Spontana, careia îi place sa se bucure de viata si sa sparga baloanele oamenilor atunci când acestia le umfla prea tare – sa spun lucurilor pe nume. Deci nu sunt o ciudata. Revin cu imagini (sper) de la urmatorul control în care va voi prezenta fiinta care creste si creste si creste si o sa creasca..