ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
La începutul lunii decembrie, am trecut prin emoții și frică. Pe data de 2 mi-a fost foarte rău. Îmi era frică că se poate întâmpla ceva Bimbișoarei. am stat vreo 3-4 ore acasă cu dureri de burtă, amețeli, vedere încețoșată. Am sperat să treacă de la sine, soțul meu foarte încurajator că nu e nimic și să nu îmi fie frică. Toate ca toate, dar nu mă puteam liniști, știind că e în joc micuța noastră prințesă.
Când am simțit că ajung în stadiul în care frica e mai mare decât durerile, mi-am luat inima în dinți și am plecat la spital. Tensiunea îmi era mare, și s-a decis internarea. După 3 zile de tratament, perfuzii, magneziu, calmante, durerile au mai cedat....erau doar contracții false, însoțite de vertij. Problema însă a intervenit la externare. Când mi-am primit fișa am rămas mască. Pe lândă faptul că erau inadvertențe în ceea ce privește săptămâna de sarcină, erau trecute simptome pe care nu le acuzasem niciodată. Aș fi trecut peste asta, dar unul dintre diagnostice a fost amenințare de naștere prematură. Nu îmi venea să cred ce citeam, m-am retras plângând în salon și așteptând să plec acasă. De ce pe toată perioada de spitalizare nu mi-a pomenit nimeni de așa ceva? Cum se poate să te trezești în fața unui document cu asemenea diagnostice, fără a fi purtat o discuție cu medicul în prealabil. Medicul care fusese de gardă la internare m-a și externat. Medicul meu când a fost la vizită nici nu și-a dat interesul. O astfel de veste nu poate decât să te afunde într-o stare depresivă.
Norocul meu că soțul a fost foarte încurajator și mi-a fost alături să îmi ridice moralul. Mulțumesc, dragul meu, vei fi cel mai bun tată, ești sprijinul nostru! Te iubim!
Comentarii