Nașterea a fost plină de emoții. Am ajuns acolo cu emoții, nu știm cum sunt doctorii care ma vor opera, daca îmi spun sa nasc natural sau prin cezariană, eram si puțin panicată pentru că nu a venit dr care îmi urmărise sarcina. Nu puteam nici sa il astept pe el pana a doua zi pt ca nu voiam sa risc sa se întâmple ceva cu bebele meu. Am zis "fie ce o fi, doar sa fie bebe bine" si...a fost.
Am ajuns cu apa ruptă la maternitate, mi-au facut controalele, am mai așteptat 3 h si apoi am ajuns in sala de operație. Medicii s-au comportat frumos cu mine. Anestezistul încerca să mă țină de vorbă. Mi-a făcut anestezia in coloană, a durut când a bagat acul, dar apoi nu am mai simțit nimic. Din cauza oxigenului, mi-a venit puțin rău... simțeam că mă sufoc, aveam stări de vomă si in timp ce mă cuseau, am început să icnesc, nu ma puteam controla, deși voiam. Probabil si pentru ca mancasem ceva dimineața, neștiind ca eu o sa nasc in ziua aia. Doctorii îmi spuneau sa nu îi sperii și sa le spun tot ce simt. Am spus ca imi vine rau de la oxigenul acela si mi-au scos furtunasul din nas.
Ma uitam la lumini, mai inchideam si ochii si mă rugam. Mă rugam sa aud fata plângând, sa stiu ca e bine.
După câteva minute, am simțit ca ma presau pe burta, dar fara sa simt nicio durere, am știut ca au scos copilul, dar nu il auzeam plângând. Imi batea inima din ce in ce mai tare, gandindu-ma de ce nu plânge. Siiii...a început sa plângă, iar mie mi-au dat lacrimile. Mă întrebau dr de ce plâng, iar eu le-am răspuns că de fericire. Mi-au arătat fetița și au pus-o cu fața lipită de fața mea. Am pupat-o si am răsuflat ușurată. A urmat apoi "reparația", vorba doctoriței care mă cusea.
Chinul a început după operație, când am ajuns la ATI. Aveam sondă băgată, dar care nu era atașată cum trebuie și curgea din ea, iar eu am fost nevoita sa mă abțin toată noaptea, ca sa nu imi fac nevoile. A fost un chin. Le-am spus ca se scurge pe lângă, dar au spus ca nu are cum, ca e ok... La telefon nu ajungeam, ca sa anunț familia ca sunt bine. Apa mi-au spus ca sa nu beau imediat, iar eu aveam gura foarte uscată. Aveam un săculeț cu nisip pus peste operație, eu ma pipaiam ca sa vad daca mai am burtică, cum se simte, etc. Nu simțeam nimic de la brâu în jos. Au venit asistentele ca sa ma întrebe daca imi simt picioarele, iar eu nu le simțeam. La câteva ore, au venit iar sa ma întrebe, dar in continuare nu le simteam, nu puteam sa le mișc deloc. Am intrat puțin în panica cand m-a întrebat asistenta: "nici acum nu le simți?", iar eu nu simțeam nimic, nici cand mi le masa. După cateva ore bune, am început sa le simt și sa le mișc. Tot in seara aceea, m-au pus ca sa ma ridic din pat si sa merg prin salon. Ridicarea din pat a fost cea mai grea. In timp ce mergeam, se prelingea sange pe jos, iar apoi am fost oarecum mustrată că eu nu am simțit când curgea? A doua zi, după-amiaza, am fost dată pe salon. Mi s-a adus fetița în salon, iar de acolo a început alt stil de viață, alte griji, sentimente noi.
Voi continua să vă povestesc cum au fost cele 3 zile pana cand am fost externată.
Comentarii