Sari la conținut

Sari la conținut


- - - - -

Pentru fetele care au vizitat Romania 2003!?


77 raspunsuri la acest subiect

#71
AlexandruL

AlexandruL
  • Membri
  • 2 mesaje

Postat 06 septembrie 2003 - 17:33

Bine v-am gãsit de multã vreme stau în "banka" mea . Nu sunt fatã dar cu permisiunea voastrã am sä adaug si eu la subiectul vostru ceva : -tzarã frumoasã România -bãtaie de joc la tot pasul , de la drumuri la " garcea " si oameni cu care ai contact -invidie fãrã margini atât din partea necunoscutzilor cât si a vecinilor si prietenilor . De la an la an România e tot mai bogatã în mizerie si sãrãcie si pãcat cã cei competentzi se complac în aceastã situatzie ! " Cine e de vinã cã în apã este Oxigen ? " - încã persistã Concluzia este cã am sã mã mai întorc în România asa când o împini Andreas al nostru 5 ani acum el are 9 luni ! Existã locuri si oameni mult mai primitori ca " badea Ion si lelea Mãria " si în alte coltzuri ale lumii . Acum am întzeles si eu însfârsit de ce toatã lumea care iese în occident de la actori la politicieni si vipuri românesti , la diferitele emisiuni spuneau : -suntem fãcutzi tzigani europei ...dar de ce nu vin ei la noi sã vadã cum traim si atunci sä spunã ... Ei bine vã spun cã în momentul în care intri în românia prin ce vamã vrei (multzi dintre voi stiu acest lucru) este exact cum ai merge într-o casã de tzigani - case vai si amar 90% - oameni îmbrãcatzi sãrãcãcios - spargeri de masini 100% (strãine) - minciunã si urã - fetze crispate la tot pasu si pentru astea nu cred cã cineva care poate alege o altã variantã decât România de ce sã mai "spãguiascã" în România pe "garcea" ? Fiindcã sosele natzionale si europene trec prin toate cãtunele ... garce întreabã de ce mergi pe partea aia si nu pe ailaltã ?! Asta e România ... adicã fãrã multzi din tineri care s-au cãrat pe ici pe colo pentru un trai mai bun cu sau fãrã contracte de muncã va fi greu numai cu mosi din fostul P.C.R sã mai faci ceva ! Numa sã vã tzie nervi dragi Români ! Notã : Nu astept rãspuns la acest subict poate am deviat un pic. Zile senine tuturor ! AlexandruL

#72
Guest710_871

Guest710_871
  • Membri
  • 0 mesaje

Postat 06 septembrie 2003 - 20:59

Cine e de vina ca ro a ajuns in halul asta Se doreste o demoralizare generala starea de saracie e intretinuta in mod constient de cineva cu avantajele stiute, altfel cum se explica performantele obtinute de ro in exterior pt a imbogati pe altii din toate puncetele de vedere. Putini sint cei ce fac performanta in tara si de obicei li se taie avintul, eventual sint directionati la ambasade. Cit despre taranii din ro unde se mai lucreaza in agricultura nesubventionat si cu sapa. De ce tinerii nu sint incurajati sa-si realizeze visurile? Nu uitati anii de secatuire comunista, cind oamenii nu puteau iesi din tara si contactul cu exteriorul era tv-ul de la vecini si literatura filtrata de mii de ori. Vi se pare normal ca un om simplu de la tara in virsta de 90 de ani sa spuna ca in razboi a putut vedea marea caspica, nordului, rosie, dar la marea neagra nu a fost niciodata... Acum nu se poate compara,ce e afara cu ce e in tara, educatia facuta dupa ureche de comunisti nu o poti sterge cu buretele si o sa se mai simta multa vreme cu kiciul occidental si oriental care a aparut la noi si care e incurajat de multi sa se mentina. Noroc ca avem bun simtsi avem o limita ( unii dintre noi). Un articol interesant din formula as de HORIA TURCANU http://www.formula-a...144&&idart=4510 ZBURATOAREA Dupa patru ani de front langa linia intai, dupa ce pieptul i-a fost acoperit de decoratii germane si romanesti, Mariana Dragescu mai asteapta, inca, de la mai-marii zilelor noastre o... pensie Fotografiile Septembrie 1942. Suntem in adancurile stepei calmuce, in mijlocul vanturilor nesfarsite care involbureaza praful, ridicandu-l in cer. De jur imprejur, campia nesfarsita, pana la orizont, tulburata de vartejuri imprevizibile. Un soare straniu, aproape incolor, se prefigureaza printre norii alergatori. Soarele alb al stepei. La cativa kilometri e Stalingradul. Razboiul pare ca a cuprins lumea intreaga. Universul e incendiat, spart in cioburi, trecutul s-a lichefiat si s-a depus undeva, in adancurile memoriei. Un drum prafos taie lumea in doua. Spre rasarit e satul calmuc, cu colibele lui prafuite, dincoace - pista improvizata a unui aeroport de campanie. Cateva corturi, cateva avioane acoperite de camuflaj, canistre de apa si de benzina si, ceva mai aproape, o femeie imbracata in uniforma de pilot militar. In spatele ei se afla cativa soldati sanitari, iar alaturi, targi cu raniti. Ochii si parul femeii sunt pline de praf, praful naprasnic al stepei, praful care acopera tot. Chipul aviatoarei este incremenit in ingrijorare. Cu trasaturile fetei cazute, se apleaca peste unul dintre raniti, un tanar soldat german. In clipa aceea se-aude clicul unui aparat de fotografiat. Miscarea se intrerupe. Femeia ramane cu mana intepenita pe pieptul ranitului. Anul 2003 de la Hristos. Ne aflam in micul apartament al d-nei Mariana Dragescu, „Zburatoarea”. Are 91 de ani, privirea clara, senina, parul tuns scurt si poarta un tricou pe care scrie „aviatrici d’Italia”. Sta asezata pe pat si de jur imprejurul ei sunt fotografii. Fotografii sepia, fotografii negru-alb, zeci de fotografii care vin sa sprijine, parca, istoria ei desprinsa dintr-un roman de aventuri. Viata in imagini. Participarea ei ca aviatoare, la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Suntem la ultimul etaj al unui imobil din centrul Bucurestiului si prin fereastra se vede calcanul unei cladiri. Valuri de caldura se prabusesc peste d-na Mariana Dragescu, peste mormanele de fotografii, peste amintirile care navigheaza in trecut. Un planiglob imens se vede in odaia cealalta, un avion din plastic alb atarna deasupra usii. O mica biblioteca adaposteste volume legate in piele, istorii ale aviatiei si, asezata mai la vedere, o fotografie care o infatiseaza in uniforma, cu decoratii stralucitoare pe piept. Cine este de fapt femeia aceasta? Ce destin a adus-o din stepele Rusiei, dintr-un razboi petrecut in alt secol, in micul apartament unde traieste scufundata-n uitare, ignorata aproape cu desavarsire de catre contemporani? Obloane grele din lemn o despart de lumea exterioara, de timpuri carora nu le-apartine, o tin captiva in trecut. „Nu va e urat?”, o intreb, rasucindu-ma printre amintirile ei aproape palpabile, care plutesc peste tot. „Nu, niciodata”, raspunde cu o sclipire in priviri, „am multe de facut, am multe despre care sa-mi amintesc”. Inteleg ca Mariana Dragescu e „acolo”, in urma, ca singurul lucru care mai conteaza cu adevarat sunt „timpurile acelea” si istoria lor. Pasiunea „Dar cum ati ajuns sa zburati”, intreb, „ce idee sa inveti sa zbori in timpurile acelea de aur dintre cele doua razboaie, cand doamnele se ascundeau mai degraba sub palarii cu pene si sub umbrelute de soare, decat sub elicea unui avion?”. Gazda mea zambeste superb, destinzandu-se deodata, regasind deodata singurul subiect in mijlocul caruia se simte acasa. „Ei, sunt, cred, vreo 75 de ani de atunci, 75 de ani, iti dai seama, timpul, Doamne, cat a trecut de atunci!” Fiica de colonel al armatei romane, nepoata doctorului si scriitorului si patriotului Caton Dragescu, Mariana a fost dintotdeauna sportiva si... „Stii”, zice, „cand aveam 16 ani, am traversat impreuna cu doi prieteni Dunarea inot. Si-apoi, prin 1934, cand am ajuns in Bucuresti de la Lugoj, m-am inscris la Educatie fizica si, mai important, la scoala de calarie a Regimentului 4 Rosiori „Regina Maria”. Asta eram eu atunci.” Cu capul pe spate, gazda mea isi atinteste privirile pe calcanul din dreptul ferestrei. „Numai ca pasiunea pentru calarie era doar inceputul, eu visam sa zbor, intelegi? Visam sa zbor, si asa am ajuns la scoala de pilotaj a printesei Ioana Cantacuzino, care era directoare acolo, dupa ce fratele ei cel mare, Miki Cantacuzino, murise intr-un accident de zbor. Ei erau pasionati, aveau in sange microbul cerului, din familie, pentru ca si fratele cel mic, Bazu Cantacuzino, era deja faimos in Bucuresti si in Europa cu acrobatiile sale. Era o familie de zburatori si eu visam sa ating cerul cu mana, la fel ca ei. Si nu doar eu. Eram o multime de fete acolo.” Mariana Dragescu povesteste despre marele hangar de beton de pe aeroportul Baneasa, despre avionul visurilor sale care se afla acolo, in fata hangarului, despre Irina Burnaia, celebra aviatoare din Romania acelor ani si despre marele raid aviatic pe care ea l-a facut pana la Alep si in Damasc. Si despre dorinta de-a privi si ea intr-o buna zi prin fereastra carlingii infinitul albastru si lumea de dedesubt. Pe masura ce povesteste, d-na Dragescu creste cumva, se inalta, se face mai mare, ochii ei sunt mai stralucitori, gesturile ei devin mai ample, mainile ei vorbesc cu mai multa gratie, taind in felii asimetrice caldura coplesitoare. Varsta dispare, pentru ca privirea ei se schimba continuu. Acum ea este in anul 1934 si trece examene medicale complicate, acum este in 1935, si la scoala de pilotaj a lui Miki Cantacuzino tocmai apare o alta printesa („vezi bine, cerul si printesele se intelegeau pe-atunci!”), Marina Stirbey, nepoata printului George-Valentin Bibescu, cu care ea avea sa ramana prietena pe viata. „Parc-o vad pe Marina coborand din Messerschmitt-ul sau personal, strabatand pista. Era stralucitoare zambind acolo, umar la umar cu varu-sau, Bazu Cantacuzino, care-o invata sa faca acrobatii in inalt.” Povesteste apoi despre instructorul sau de zbor, faimosul locotenent aviator Abeles, cel care nu se simtea bine decat in aer, despre betia primelor zboruri, despre grupa ei de aspiranti la aripi, in care erau 6 barbati si ea, micuta, cu casca alba pe cap, asa cum ne priveste dintr-o fotografie, despre libertatea care o cuprindea acolo, sus, in carlinga avionului, singura, stapana a celor o suta de cai putere pe care reusea sa-i struneasca. „A fost cea mai lunga, cea mai fericita, cea mai luminoasa vara din viata mea, o lunga, o nemaipomenita plutire.” Mariana Dragescu pare fericita scormonind in cutia ei cu amintiri. A uitat de caldura umeda de afara, a uitat de pensia ei mizerabila, a uitat de marea pata neagra de igrasie care intuneca peretii plini, si ei, de fotografii. Ea e acolo, in trecut, si tocmai o cunoaste pe Nadia Russo, prietena, camarada vietii sale de femeie pilot. „Era o rusoaica superba, fiica a generalului rus de cavalerie Brjozovski, gardist convins, ajunsa in cele din urma pe aeroportul Baneasa!... Ce frumoasa, ce mandra era si, vai, unde avea s-o conduca soarta! Atunci avea cam 30 si ceva de ani. Mama ei facuse parte din marea nobilime rusa si dupa izbucnirea Revolutiei din 1918 ramasese orfana de ambii parinti. Ajutata sa fuga la Chisinau, se maritase cu un mare boier basarabean. Facea Belle Arte, facea Scoala de Infirmiere, facea scoala de zbor a printesei Cantacuzino, era ambitioasa si stralucitoare. Asa am cunoscut-o eu si asa imi voi aminti de ea pentru totdeauna. In ‘37, desi divortase, reusea sa-si cumpere un avion personal. A reusit sa concureze la Raliul Micii Antante, sa fie singura femeie care concura. Ajunsese deja o vedeta in 1939, cand - abia atunci - am reusit sa-mi cumpar si eu un avion. Asta era draga mea de Nadia Russo, prietena mea cea mai buna.” Mariana Dragescu valseaza printre memoriile sale ce par infinite, amesteca portretele camaradelor ei cu care avea sa faca razboiul cu descrierea amanuntita a bijuteriei sale nemtesti, a Messerschmitt-ului ei de 220 de cai putere, avionul ei cumparat cu ajutorul Statului roman. Ce vremuri, imi spun, in care Statul roman era atat de puternic si atat de generos, incat sa ajute niste pasionati sa-si cumpere propriile avioane. „Mai era acolo Virginia Dutescu, o experta in acrobatie aeriana, care avea sa ajunga prima femeie instructor de zbor, si Virginia Thomas, si faimoasa Smaranda Braescu, parasutista care in 1932, la Sacramento, in America, stabilise un record mondial ce nu avea sa fie egalat nici dupa 20 de ani. Sarise de la peste 7000 de metri inaltime, iar in 1937 fusese si ea ajutata de Ministerul Aerului sa-si cumpere un avion. Astea erau timpurile frumoase dinainte de cel de-al Doilea Razboi, domnisoare si doamne din elita bucuresteana se inghesuiau la scoala de zbor a printesei Cantacuzino. Era pace, bunastare, un sentiment extraordinar de securitate si libertate care iti permitea sa visezi la orice. Romania era o tara occidentala. La Bucuresti se traia mai intens decat la Paris. Dac-ar trebui sa pun un cuvant, un singur cuvant deasupra tuturor acelor timpuri, cuvantul ar fi cu majuscula: Pasiune.” Escadrila Puterea de a povesti a batranei doamne este uimitoare. Alearga, pur si simplu, de la un personaj la altul, scotandu-le pentru o clipa din aburii trecutului, proiectandu-le in lumina, pentru ca apoi sa le dea drumul inapoi. Si totusi, cum au ajuns ele, niste doamne, niste fiinte... firave, nu-i asa, sa zboare pe cerul razboiului, sa aiba asemenea amintiri grozave, cu care putini dintre barbati se pot mandri? Cine erau femeile acestea care straluceau pe firmamentul vietii mondene a unui Bucuresti stralucitor si european, doamnele si domnisoarele acelea frumoase si elegante, hotarate atat de bizar sa se imbarce in avioane pentru a deveni piloti? Simteau, dincolo de stralucirea superba a seratelor pline de printi si printese, ca se apropie primejdia? „Inceputul sfarsitului a venit in septembrie 1938. Printr-un ordin confidential, cinci aviatoare am fost chemate sa participam la marile manevre ale Aviatiei militare de la Galati. Lucram atunci la Aeroclubul Central Roman si, intr-o buna zi, am primit plicul asta, in care eram convocate, in 24 de ore, cu mentiunea ca am putea fi condamnate la inchisoare, daca nu ne executam. Atunci a inceput totul. Semnalul era clar. Din saptesprezece femei, cate aveam brevet de pilot, ei au ales numai cinci. Brusc, jocul nostru curajos si pasional ameninta si se transforme in drama, iar indrazneala, in obligatie de razboi. De la receptiile stralucitoare de la Atheneul Roman, am trecut la primul contact cu... armata. La manevrele militare a mai participat Marina Stirbey, care intre timp devenise singura femeie pilot de razboi, Nadia Russo si frumoasa Irina Burnaia si Virginia Dutescu si Virginia Thomas... In octombrie, am vazut pentru prima data puzderia de avioane de pe aerodrom si am simtit ca se pregateste ceva. Pentru prima data a trebuit sa stam timp de 9 zile imbracate in bluzoanele de zbor. Atunci am avut primul fior al razboiului. Marina Stirbey a facut un memoriu si asa s-a infiintat Escadrila de avioane sanitare, in iunie 1940. Nici o putere omeneasca nu ne-ar fi putut salva de la ceea ce a urmat. De fapt, noi nu ne-am opus nici o clipa. Urma sa zburam, numai atata stiam. Polonia fusese rasa de pe fata pamantului, Franta, Olanda, Belgia fusesera ocupate de trupele germane. Apoi a urmat ultimatumul rusesc. In august, ne-a fost luat Ardealul, in septembrie Cadrilaterul. Romanii treceau cu miile Prutul in tara. In acest timp, noi primeam ordinul de mobilizare.” Doamna Mariana Dragescu se intuneca, ochii ii devin opaci, pierzandu-si claritatea si stralucirea. „Zburatoarea” si-a amintit de lucruri prea triste, a facut un salt prea mare in amintiri. „Si cum ati ajuns in razboi, cum a inceput?” Ma priveste in ochi si raspunsul ei miroase deja a elice incinsa si a benzina de avion... „In noaptea magistrala de 22 iunie 1941, dupa cuvintele „ostasi romani, va ordon, treceti Prutul”. Atunci a inceput!” La cateva ore dupa aceea, in prima ora a acelui razboi, ea si cu Nadia Russo si cu Virginia Thomas au zburat la Focsani, au dormit pe targi si pe paturi, au mancat alaturi de pilotii de vanatoare si au inteles ca in lume era razboi. Razboiul „23 septembrie 1942. Plodovitoje Draga mama, (...) Sunt la 30 de km de Stalingrad. Satul este inecat in praf, care iti ajunge pana la glezne. Stau intr-o coliba de lemn, iar generalul Dragalina a dat ordin sa se traga un fir de la electromotorul colibei comandamentului, asa ca avem un bec electric. Aici e un spital de campanie care primeste raniti din bataliile ce se dau zi si noapte, iar noua ni se dau cei mai grav raniti pentru transportul la Kotelnikovo. Lucrurile merg greu de tot acum. Aerodromul Kotelnikovo a fost parasit, deoarece, fiind descoperit, e bombardat de cate doua ori pe zi. La al doilea bombardament, de-abia am avut timp sa sar intr-o groapa. Bombele au cazut tot la cateva sute de metri, ca si intaia oara. (...) Cand am ajuns in dreptul satului situat inainte de Plodovitoje, acolo era dezastru. Casele din margini ardeau, pamantul si soseaua pline de gauri negre de bombe din care ieseau flacari inca, masini rasturnate si animale moarte. Cu cateva momente inainte se terminase un bombardament rusesc. In sat se gaseau cateva trupe germane si romane. Se pare ca victime nu prea au fost, din fericire. Am sosit pe camp foarte tulburata. Am aterizat si am dispersat avioanele. (...) M-am asezat cu Nadia langa un avion si i-am povestit ce am patit in lipsa lor, la Kotelnikovo. Ea a cautat sa ma linisteasca, spunandu-mi ca aici se simte in siguranta. Nu au trecut nici 10 minute, ca aud zgomotul acela caracteristic de motoare care se ingana, al avioanelor rusesti. O iau pe Nadia de mana si ii spun sa ne indepartam de avioane. Ii spun ca acestea se invartesc pe loc, in jurul nostru. „Culca-te la pamant!”, strig. Nu am terminat de strigat, ca aud oribilul fasait: suu-u-u-bum! Si cad o serie de bombe, la 50 m in spatele avioanelor. Apoi, liniste. Ne ridicam un moment si le vedem intregi. Ii spun Nadiei ca avionul rusesc nu s-a indepartat inca. Alergam mai departe, catre o vale si ne trantim la pamant. Oribila vajaiala vine iar spre capetele noastre. Ne acoperim capul cu mainile. O bubuitura groaznica. Ridic capul si ascult. Avionul se departeaza. Privesc si ma infior. La stanga mea, la 30 m, o gaura din care ieseau flacari si fum. Aici cazuse, langa noi, una din cele 4 bombe, iar schijele ne suierasera la urechi. Ne-am sculat distruse. Ne descoperisera si aici! Si ce o sa mai urmeze? Un soldat mecanic al nostru si cativa nemti alergau spre noi. Suntem toti teferi. O schija a gaurit unul din avioanele noastre. La al meu, una mica e infipta in fuselaj. Gaurile fumega. Ne scuturam de praf si de pamant. Un neamt mai in varsta ne marturiseste ca in viata lui nu a vazut si nu si-a putut inchipui ca o femeie sa poata suporta cu atata resemnare sa fie tinta bombardamentelor inamice. Da, suntem tinte fara nici o aparare. Nici antiaeriana, nici vanatoare, nimic. In voia soartei. Ne-a ocrotit Dumnezeu si de data aceasta. (...) Nadia imi spunea ca nu mai poate. E prea mult pentru noi! Eu nu spuneam nimic, dar simteam ca inima mi-a slabit. Am stat doua zile in repaos, in sat. De fiecare data cand auzeam zgomot de avion rusesc, aveam durere de inima. Doctorul mi-a dat bromural, iar noaptea luam Phenobarbital, ca ma chinuiau vise urate. Sunt linistita, nu tremur, am un calm perfect, dar simt ca mi-au pierit puterile si am o gheata in stomac. (...) Avioanele noastre nu mai sunt sigure ca inainte; incep sa ne lase. Si atat de expuse! Da, la razboi esti expus, dar ai si arme cu care sa te aperi! Pe noi, doar Dumnezeu a mai ramas sa ne apere. E greu de tot! (...)” „Da, uite, asta e de la Plodovitoje”, spune Mariana Dragescu, scormonind prin teancurile de fotografii. „Si asta e de cand nici nu se instalasera corturile de campanie. Asa aratau mujicii aia saraci, uite, aici sunt cu generalul Dragalina, aici langa un tanc sovietic capturat, si aici sunt ranitii romani pe care-i duceam la Kotelnikovo.” „V-a fost frica?”, intreb. „Da”, zice ea. „Daca nu ti-e frica, asta nu se cheama curaj, ci inconstienta, si nu e nici un merit sa infrangi un sentiment pe care nu-l cunosti.” Rasfoiesc scrisorile si inteleg ca, intr-un fel, acolo se afla totul - dorul de casa, frica, sentimentele contradictorii ale acestor femei ratacite in spatele liniei intai. Apoi o privesc pe ea, aici, la 91 de ani, scotand din unghere nestiute dovezile acelor timpuri despre care noi stim prea putin. Scrisorile acestea si fotografiile acestea sunt sprijinul ei acum, sunt sensul, sunt mandria ei, sunt parte din aviatoarea Mariana Dragescu. „Trupele germane au intrat in Stalingrad, dar orasul are o lungime de 24 km si trebuie cucerit pas cu pas. Romanii sunt la 5 km sud si cuceresc cazemata cu cazemata. Am vizitat un sat calmuc, cu generalul Dragalina. Cateva case ingropate in praf, mizerie si murdarie de nedescris. Calmucele si calmucii stau turceste si beau un fel de ceai de culoarea namolului, din boluri de lemn. Sunt budisti. Satul in care stam noi e rusesc. Intr-un bordei de lut, langa noi, sta o femeie cu 7 copii. I-am dat niste lucruri de imbracat si a plans de bucurie. Cand le-am dat o paine, era sa se incaiere doua familii. Mi-a povestit ca sotul ei, cumparand o chitanta de paine de la un colhoz, intr-o zi, cand nu se dadea paine, a fost condamnat la 7 ani, apoi au venit si i-au luat singura oaie, iar daca nu le-o dadea, o luau pe ea in loc. 13 septembrie. Azi am fost cu Nadia la slujba, in fata bisericii, ca inauntru era plina de grane. Oamenii plangeau de bucurie si cantau in cor raspunsurile. Pe langa biserica, numai morminte de ostasi romani si germani. (...) Poporul rus, adevarat, e blajin. Am vazut cativa batrani cu parul pe umeri, ca din romanele lui Tolstoi. Populatia e foarte apropiata de romani si sustine ca romanii sunt oameni frumosi si buni. De aliati se tin in rezerva. (...) Ma intrebi cum fac cu spalatul parului. Ne varam capul in benzina si gata. Cu restul corpului e mai greu. Cateodata, ne spalam pe corp, alta data pe picioare. Totul prin rotatie. Mi s-a urat de bombe, explozii, incendii, ruine si partizani raniti si morti. E greu pentru un barbat si mult prea greu pentru o femeie, fie ea cat de curajoasa si de sfidatoare a pericolului. E un fel de pericol pe care nu poti sa-l bravezi. Te ia in mod las si hotesc; cand te dezmeticesti este prea tarziu. De aceea suntem intr-o incordare si tensiune nervoasa continua. Comandorul spune ca are un ordin, in sensul ca odata cu terminarea Stalingradului, ne-am reintoarce acasa. Astept ca niciodata reintoarcerea asta. O luna de zile aici e mai mult decat de 10 ori 5 luni in campania trecuta. (...) Dar totul trece! Are sa treaca si asta odata! Sa dorm linistita, fara grija dezgustatoarelor avioane inamice si a milioanelor de muste, tot atat de dezgustatoare, ce ne chinuie zi si noapte; iti intra in mancare, in gura, in ochi, in urechi; un chin perpetuu, in putinele momente de odihna. Nu mai vreau s-aud de razboi! Vreau acasa! Va sarut si va doresc pe toti mult! Mariana, septembrie 1942.” Tacere. Cuvintele raman suspendate in aer, agatate cumva sub tavanul inalt. Vocea zburatoarei mai penduleaza putin, apoi ramane cu ochii pironiti pe hartia scrisorii. Spune ca asa a fost soarta, asa a vrut destinul, sa treaca prin intregul razboi, din campania Odesei, la luptele de la Stalingrad. De cate ori, vai, n-au murit oameni in avioneta ei, de cate ori n-a fost prea tarziu, de cate ori ar fi vrut sa planga, dar zambea, ca sa nu sperie oamenii aceia, soldatii aceia, uneori romani, alteori germani, atat de tineri, atat de dornici sa mai traiasca, agatati de picioarele ei, de salopeta de zbor, rugand-o, implorand-o sa nu-i lase acolo, pe pamantul acela strain, cu maruntaiele sfasiate. „M-am temut multa vreme ca gemetele lor o sa ma faca sa innebunesc... ca ochii lor... Oh, Doamne, privirile acelea! Unii n-aveau mai mult de 18 ani...” Si totusi, au fost cateva sute pe care ea a reusit sa-i salveze. De cate ori n-a aterizat pe campuri ciuruite de bombe, printre tancuri incendiate, pe campuri de care se temea, pentru ca ar fi putut fi minate, de cate ori toate acestea n-au fost decat o ruleta... ruseasca. Au fost piloti sanitari care-au fost doborati, ciuruiti, impuscati, si totusi ea a avut noroc. Isi aminteste totul, despre Rebnita si Tiraspol, despre bataliile de la Zalci, Baden, Iaska, de la Dalnic si Tatarka, despre astea s-ar putea scrie romane si s-ar putea face filme. Si dupa Odesa a urmat Stalingradul, si n-o sa uite niciodata cerul inrosit timp de saptamani intregi care se vedea acolo si vuietul continuu al bataliei, n-o sa uite niciodata cum a fost bombardata chiar de ziua ei, pe 8 septembrie 1942, cum a ramas fara benzina si a trebuit sa aterizeze acolo, prea aproape de liniile inamice si cum, in cele din urma, ele, fetele, Nadia Russo, care facea mereu fotografii, Virginia Thomas si ea, Mariana Dragescu, au fost decorate cu Crucea Reginei Maria. Jumatate de secol de singuratate „Au fost momente de spaima si momente de glorie, cat sa ajunga pentru 10 vieti. Stii, 105 mii de morti si disparuti romani au fost dupa Stalingrad. Numai ca povestea asta nu avea sa se incheie acolo, asa cum am crezut noi, pentru ca a urmat campania din Crimeea. Am fost in batalia de la Kuban si in Caucaz, unde romanii si nemtii cadeau ca mustele.” Acolo, la Simferopol, a cunoscut-o ea pe Katerina Dostoievskaia, sotia unicului fiu al marelui scriitor, si pe sora acesteia, contesa Nina Faltz-Fein. „Ce doamne, ce trecut stralucitor se intrezarea prin modestia in care traiau. Acolo, la ele, era o adevarata oaza in care razboiul nu mai exista, in care am petrecut ore ireale. Ele povesteau despre bogatiile uriase pe care le avusesera, despre viata dinainte, despre palate si rochii cu crinolina, despre nobilimea rusa si despre parcul zoologic pe care-l avusesera. Eu le duceam carti si medicamente si ciocolata si ele in schimb imi ofereau o evadare din lumea razboiului. Casa lor frumoasa fusese rechizitionata de nemti, le ramasese o singura camera. In schimb, nemtii pusesera pe zidul casei o placa pe care scria: „Aici locuieste nora marelui scriitor Dostoievski. Va rugam sa o respectati!”„ Povesteste cu un fel de precizie ciudata acum, ca un fel de katiusa incarcata cu istorie, drumurile la Kerci, sute de kilometri, si inapoi la Simferopol, avioanele lor sanitare, obosite de razboi, pline de gauri, de schije, prafuite, si apoi... Dintr-o data, Mariana Dragescu tresare si se indreapta de spate. Apoi... E vorba de 23 august 1944, cand razboiul s-a intors, ca o manusa, pe dos. Totul se schimba! Fostii aliati devin inamici si fostii inamici devin aliati. Doamne, ce trecere, nemtii erau altfel, impecabili, cu un aer aristocratic, vorbeau despre muzica si despre arta, iar rusii... Dupa 23 august, Mariana Dragescu avea sa ajunga pe frontul de vest, singura. Camaradele sale, cu care impartise anii de razboi, se retrasesera: Nadia, Virginia Dutescu, Maria Nicolae, Virginia Thomas... Bucurestiul era distrus, bombardat, Teatrul National devenise o amintire, un oras pe care nu-l mai recunosteai. Viata ei de domnisoara mondena era sparta in cioburi. Trecusera parca o mie de ani. Dintre fostele aviatoare, numai ea a primit, din nou, ordinul de chemare. Indeplinea misiuni de legatura in Slovacia si Moravia. Era anul 1945. Rusii ii priveau pe romani mai curand ca pe fosti inamici decat ca pe niste aliati si se comportau in consecinta. „Venise sfarsitul”, spune. „Am apucat sa vad Viena distrusa, razboiul se terminase. Pilotii romani devenisera inutili. In septembrie 1945 trebuia sa fie un miting aviatic. Mihai I devenise regele Romaniei si noi trebuia sa zburam la mitingul asta, numai ca n-am mai zburat. Totul a fost contramandat de rusi. A fost ultima data cand escadrila alba s-a reunit.” Ce-i drept, ea, Mariana Dragescu, a mai zburat un timp, transportand bolnavi in timpul epidemiei de tuse convulsiva, a mai fost un timp instructor de zbor la Ghimbav, insa in cele din urma i s-a retras dreptul de a mai zbura. Nu era de incredere. Fusese pe frontul din est. Facea parte dintr-o lume primejdioasa pentru comunisti, cu amintiri primejdioase, cu idei primejdioase despre tara, despre eroism, despre o lume care trebuia ingropata. La fel Nadia Russo si Virginia Thomas. „Printesele zborului” s-au imprastiat. Tommy s-a casatorit in ‘46 cu un ofiter englez de la Misiunea britanica si in cele din urma a plecat din tara, spre norocul ei. A scapat. Capitanul Abeles, eroul de la Stalingrad, fostul ei instructor de zbor, a reusit si el sa plece cu un avion la Istanbul, dar, „Doamne”, zice Zburatoarea, „ce-a ramas in urma lui! Virginia Dutescu, sotia lui, a fost arestata si intemnitata pentru multi ani, neavand nici o vina.” Printesa Marina Stirbey se casatorise in ‘42 cu printul Barbu Constantin Brancoveanu si in ‘47 acesta a fost arestat. Ea ajunsese sa traiasca vanzand din obiectele de valoare pe care le avea. O ajutau prietenii sa supravietuiasca, pe ea, printesa aerului, care fusese primita de atatea ori cu onoruri militare, in timp ce sotul ei, eliberat din puscarie, ajunsese muncitor. Lumea superba a tineretii sale, dinainte de razboi, disparuse pentru totdeauna. Se schimbase definitiv, era dictatura mojicilor, a lumii de jos, care ura tocmai locul, tocmai timpurile apuse ale acestor printi si printese ratacite. Incepea o jumatate de secol de singuratate. Nadia Russo, draga ei prietena, avea necazuri mari. Fosta luptatoare decorata pentru eroism era acum rau vazuta, avand o origine mai mult decat periculoasa: nobilimea rusa. In 1951, a fost acuzata de spionaj si condamnata la 7 ani de puscarie. Smaranda Braescu, parasutista, campioana mondiala, pilot de razboi, o legenda a aviatiei mondiale, a fost si ea arestata si avea sa-si sfarseasca zilele intr-o manastire. Pe mormantul ei avea sa fie scris un nume de imprumut. O intreaga generatie a fost ingropata, iar povestea „printeselor aerului” a fost uitata cu incetul. „Sase ani nesfarsiti a stat in puscarie Nadia Russo, sase ani pentru nimic, sase ani pentru ca a fost suficient de nebuna sa care ranitii pe front, sase ani pentru care a primit in locul multumirilor, puscarie... Dar asta n-a fost totul, pentru ca in ‘57 au deportat-o in Baragan, undeva pe langa Fetesti, alaturi de basarabeni fugiti de sovietici, vinovati de a fi vrut sa ramana printre romani, alaturi de fosti taranisti. Acolo am gasit-o eu, in mizeria cea mai neagra, alaturi de Maria Antonescu, sotia Maresalului, si de Elena Codreanu, nefericita sotie a Capitanului, locuind in case acoperite cu paie, cu podele de chirpici. Atunci am inteles, in sfarsit, ca totul s-a terminat, ca decoratiile noastre nu mai slujesc la nimic, ca suntem mai putin decat nimic. Devenisem secretara la Spitalul CFR si atunci cand am iesit la pensie, nici macar nu mi-au luat in seama anii de razboi. Nici macar livret militar n-am avut, cum n-am nici acum. Pentru Statul roman eu nici nu exist, cum n-a existat nici una dintre noi. Virginia Dutescu a murit, Smaranda Braescu a murit, eu locuiam deja aici si mancam amintiri pe paine. Au venit la mine unii de la muzeul partidului comunist si mi-au luat busola si ceasul meu de aviatoare, si casca, si bluzonul de piele, mi-au luat documentele, carnetul de zbor, chiar si albumul cu fotografii mi l-au luat, si s-au dus.” La ultimul etaj, in mansarda incinsa, peste amintirile Marianei Dragescu se lasa seara. O mai privesc o clipa, imbracata cu tricoul ei de aviator italian, primit in dar de la cineva. Ce fel de tara este aceea care-si lasa eroii sa traiasca la limita subzistentei? Ce fel de schimbare s-a petrecut in 1989, daca femeia aceasta, al carei nume face parte din istoria celui de-al Doilea Razboi Mondial, nu are nici macar cartonul nenorocit dupa care tanjeste, livretul militar, ca sa nu mai vorbim de o pensie? Marea armata romana postrevolutionara se impauneaza cu ea, face filme si scrie articole despre ea, pentru ca a fost una dintre cele mai faimoase aviatoare ale razboiului, in schimb, nu-i poate asigura painea de toate zilele. Nu, ea nu are nevoie de nimic, asa spune, n-are nevoie de ajutor, pentru ca e inca mandra, pentru ca trecutul sau o obliga la asta, pentru ca e demna, pentru ca... Se lasa, cu adevarat, seara. O seara albastra, care inghite tot. Inconjurata de scrisorile si fotografiile ei, Mariana Dragescu dispare ea insasi, resorbita de noapte si amintiri: la Stalingrad, pe Don, pe Nistru sau in Crimeea, sau poate in adancurile stepei calmuce, in mijlocul vanturilor nebune care involbureaza praful, ridicandu-l in cer. HORIA TURCANU (Fotografii din arhiva d-nei Mariana Dragescu)

#73
karina_t

karina_t

    Nou venit

  • Membri
  • Punct
  • 24 mesaje

Postat 07 septembrie 2003 - 01:59

quote: "Se doreste o demoralizare generala starea de saracie e intretinuta in mod constient de cineva cu avantajele stiute, altfel cum se explica performantele obtinute de ro in exterior pt a imbogati pe altii din toate puncetele de vedere. Putini sint cei ce fac performanta in tara si de obicei li se taie avintul, eventual sint directionati la ambasade. Cit despre taranii din ro unde se mai lucreaza in agricultura nesubventionat si cu sapa. De ce tinerii nu sint incurajati sa-si realizeze visurile? " Mare, mare adevar, Amalia! Sunt alte interese care nu ne includ in "schema", caci suntem un popor capabil si putem ajunge departe... tocmai de aceea trebuie sa incepem sa ne dezmortim...sa ne alegem alti conducatori, sa aiba suflet nu numai buzunare adinci, sa punem impreuna umarul...dar eu sunt sigura ca asta se va petrece! In atit de rinvnitul Occident lucrurile stau asa cum le place unora sa fie: oameni inculti, incapabili sa gindeasca singuri, sa-si puna intrebari prea multe, ignoranti intr-un cuvint dar...in schimb incadrati in "matrice" asta e ceea ce se urmareste...depersonalizarea individului, dependenta sa financiara (societatea de consum [bang]) Li se da atit cit sa traiasca multumiti, sa nu aiba lipsuri si sa moara incet....fericiti in nestiinta lor. In privinta articolului, pot sa spun ca este impresionant si ca alte comentarii sunt de prisos! Stiu ca suna pompos, dar haideti sa ne gindim la indemnele imnului nostru: stia Andrei Muresanu bine ce stia! Va salut pe toti! Karina

#74
Adela P

Adela P

    Membru incepator

  • Membri
  • PunctPunct
  • 211 mesaje

Postat 07 septembrie 2003 - 02:18

In atit de rinvnitul Occident lucrurile stau asa cum le place unora sa fie: oameni inculti, incapabili sa gindeasca singuri, sa-si puna intrebari prea multe, ignoranti intr-un cuvint dar...in schimb incadrati in "matrice" asta e ceea ce se urmareste...depersonalizarea individului, dependenta sa financiara (societatea de consum [bang]) Li se da atit cit sa traiasca multumiti, sa nu aiba lipsuri si sa moara incet....fericiti in nestiinta lor. Mare dreptate ai aici, sunt unele persoane si nu spun toti, dar unelele, care pur si simplu nu sunt capabile sa inteleaga si o alta societate decat cea in care s-au nascut ei. Oricat de umblati ar fi, singurul lucru pe care-l reusesc e sa critice ceea ce nu se potriveste sablonului lor ingust. Adela http://community.web...er/adela23_1999

#75
maudi

maudi
  • Membri
  • 0 mesaje

Postat 07 septembrie 2003 - 19:41

quote:
Originally posted by Adela P Mare dreptate ai aici, sunt unele persoane si nu spun toti, dar unelele, care pur si simplu nu sunt capabile sa inteleaga si o alta societate decat cea in care s-au nascut ei. Oricat de umblati ar fi, singurul lucru pe care-l reusesc e sa critice ceea ce nu se potriveste sablonului lor ingust. Adela http://community.web...er/adela23_1999
Adela, iti amintesti cum era poporul roman pe vremea comunismului exact din punctul asta de vedere pe care il evidentiezi tu aici? ;)

#76
petra

petra

    Membru junior

  • Membri
  • PunctPunctPunct
  • 783 mesaje

Postat 23 septembrie 2003 - 19:39

Eu cred ca Romnaia a ajuns intr-o stare generala proasta si din cauza mentalitatii oamnenilor, care inca sunt invatati ca cineva de la conducerea tarii trebuie sa le dea, sa le faca ceva, pentru ca ei nu au de unde si nu sunt capabili. Aceasta invechita idee mai este luata si azi in brate de f. multi romani. Un ex. Saptamana trecuta , in Bucuresti a plouat foarte tare , canalizarile nefacand fata, a fost inundat Bucurestiul. La TV, au aparut o serie de cetateni, carorora le intrare apa nitel in casa, si in loc sa puna mana sa stranga apa, injurau de mama focului ca Primaria nu a venit sa vada ce l-i s-a intamplat, ca nu-i ajuta nimeni, ca nu le da nimeni despagubiri, etc.etc. Nu m-i s-a parut normal ca nu-i treaba primarului sa vina sa puna mana pe galeata si sa scoata apa din casa, si nu din banii publici trebuie luat pentru asa ceva. Este drept ca daca probabil canalizarile erau bune , nu se intampla asta. Dar mai este o parte a lucrurilor. Romanii nu au auzit si nici nu vor sa auda de asigurarea bunurilor si locuintelor, ci doar cer despagubiri de la guvern. Nu m-i se pare normal, pentru ca au una platesc aici fel de fel de asigurari de ma satur, si de o nevoie sunt acoperita. Si in SUA ploua torential, si aici intra apa in subsolurile caselor, dar nu cere nimeni de la administratia centrala despagubiri(doar in cazuri extreme de calamitati mari sau mai stiu eu ce minuni, intervine statul cu fonduri), ci intra in actiune firmele de asigurari care ,in functie de marimea si seriozitatea lor isi fac mai mult sau mai putin treaba. Este drept ca in Romania toti fura de nu mai pot, mai ales cei sus pusi, fura cu niste sume de te ia cu ameteala si nu patesc nimic, ba chiar ies basmale curate si o mai fac si pe victimile(a se vedea cazul judecatoarei Ciuca de la Tg. Mures, cazul ministrului Puwak, care in loc sa imbunatateasca imaginea Romnaniei , o pateaza si mai tare cu fel de fel de mismasuri de ale sale), dar nici romanii, nu au puterea de a schimba ceva pentru ei, de a incepe sa gadeasca in spirirt mai novator. Cu siguranta v-a mai trece vreme pana se va schimba felul de gandire si actionare a romanilor si abia atunci se poate spune incotro v-a merge Romania noastra. Pacat ca resursele umane, inteligenta romaneasca pleaca din tara spre tarile unde le este recunoscuta valoarea si in tara raman tot cei care cred ca orice l-i se intampla rau este din vina guvernarii!!!In Romania sunt asa de multe probleme legate una de alta, incat nu se pot discuta toate la un loc , ci doar asa pe bucatele. Dar cu toate relele de acolo, eu acolo mi-am incarcat bateriile, pentru a face fata stresurilor de aici, tot acolo mi-am alinat dorul de tot ce-mi lipseste aici in State. Intotdeauna cand merg in Romania, incerc sa gasesc fata frumoasa a lucrurilor, ca partile rele se vad oricum, dar nu -mi reneg locurile natale , doar pentru ca am avut poate norocul sa ajung sa traiesc intr-o tara mai avansata din aceasta lume, care are si ea o gramada de fete rele si urate. La toti numai bine!

#77
ruxij

ruxij

    Membru de baza

  • Membri
  • PunctPunctPunctPunctPunctPunct
  • 5.277 mesaje

Postat 23 septembrie 2003 - 21:47

quote:
Originally posted by Adela P
In atit de rinvnitul Occident lucrurile stau asa cum le place unora sa fie: oameni inculti, incapabili sa gindeasca singuri, sa-si puna intrebari prea multe, ignoranti intr-un cuvint dar...in schimb incadrati in "matrice" asta e ceea ce se urmareste...depersonalizarea individului, dependenta sa financiara (societatea de consum [bang]) Li se da atit cit sa traiasca multumiti, sa nu aiba lipsuri si sa moara incet....fericiti in nestiinta lor. Mare dreptate ai aici, sunt unele persoane si nu spun toti, dar unelele, care pur si simplu nu sunt capabile sa inteleaga si o alta societate decat cea in care s-au nascut ei. Oricat de umblati ar fi, singurul lucru pe care-l reusesc e sa critice ceea ce nu se potriveste sablonului lor ingust.
Eu nu pot sa spun de rau de Romania, imi e drag sa merg acasa si e frumos. Despre ceea ce am citat mai sus pot sa imi spun parerea intr-un singur cuvant: Bullshit! Ideea asta cu occidentalii incultzi e tot un sablon, repetat over and over. Nu suntem noi mai cultzi, lasati-o balta si mai si murim de foame pe deasupra! ruxij

#78
Marunzika

Marunzika

    Membru junior

  • Membri
  • PunctPunctPunct
  • 800 mesaje

Postat 24 septembrie 2003 - 14:05

Si eu am fost de curand in ROMANIA. Ne-am dus sa facem nunta in oraselul meu de munte; desi sotul meu este italian a fost primit cu bratele deschise, iar familia lui care era pt prima data in tarisoara noastra a ramas placut impresionata de frumusetea Romaniei. Parintii lui mi-au spus ca nu este nici pe departe imaginea reala a Romaniei cea care este expusa in exterior. Se asteptau sa gaseasca o tara lipsita de civilizatie si foarte saraca, insa replica data de romani a depasit asteptarile lor. S-au minunat la frumusetile naturale, s-au plimbat prin castelele din zona (Sinaia, Bran) si au gustat din traditia romaneasca. Casele din acesta zona sunt frumoase si ingrijite iar strazile nu mai sunt atat de distruse. Muntele i-a fermecat! Mizeria, coruptia, saracia si multe alte parti negative am incercat sa nu fie aduse in discutie, lasandu-le la vedere doar partile minunate ale tarii. Ceea ce eu am descoperit este ca se construieste (privat) foarte mult in Romania in comparatie cu alte tari. Schimbari sunt! Si chiar daca nu face Roamania pasi mari si repezi, ramane o TARA MINUNATA, iar romanii sunt mereu mandrii de MINUNATIA TARII lor! "E si grea e si frumoasa viata de roman!"


Intrebari Panica

  • Sarcină extrauterina

    AntoAlex4
    - Ieri, 22:13

  • Bună, mamici!

    Darius Gabriel
    - Ieri, 14:13

  • Nas înfundat

    Roxxy30
    - Ieri, 10:52

  • uymaz Nicoleta
    - oct 20 2021 20:35

  • Scaun cu mucus și sange

    Andrea1674
    - oct 19 2021 09:08

Grupuri

  • Mamici din Vâlcea

    ela_vl1
    - iul 04 2017 18:24

  • Mamici pentru mamici

    icailoaie
    - apr 17 2014 09:07

  • Mămici,burtici departe de casă...

    Andreana
    - dec 04 2013 15:58

  • Parinti inteligenti, parinti fericiti !!!!

    mada27
    - nov 30 2013 23:00

  • Mamici, Burtici, Tatici din Vrancea

    Anda08
    - iul 11 2013 16:02

Bloguri

  • Ședința foto

    Cris19920623
    - Ieri, 23:14

  • anuntam pe cei dragi

    RamoRuthi
    - Ieri, 23:09

  • Cumparaturi pentru bebe

    anitamamica
    - Ieri, 22:29

  • Primele mișcări- aripioarele unui fluturas

    miruna96
    - Ieri, 20:34

  • Primele mișcări în burtică

    Criss2410
    - Ieri, 20:00

Retete

  • Pancakes cu cereale Cheerios Ovaz

    GratielaPopa
    - iun 11 2020 22:19

  • briose cu fructe de padure si Nestlé Cheerios

    GINA-MONICA
    - iun 03 2020 08:33

  • Tarta de prune si miere

    Anda08
    - aug 20 2019 12:37

  • Salata de capsuni

    Anda08
    - iul 03 2019 12:02

  • Clatite sau pancakes cu nuca de cocos si fructe

    Anda08
    - mar 29 2019 12:13

Ultimele aprecieri

  • miandaPoza lui %s

    mianda
    ii multumeste lui

    bogdana95
    pt. aprecierea acestui mesaj

  • ab5174Poza lui %s

    ab5174
    ii multumeste lui

    Fleurdelise
    pt. aprecierea acestui mesaj

  • mariusPoza lui %s

    marius
    ii multumeste lui

    Fleurdelise
    pt. aprecierea acestui mesaj

  • andacosPoza lui %s

    andacos
    ii multumeste lui

    Collins20
    pt. aprecierea acestui mesaj

  • miandaPoza lui %s

    mianda
    ii multumeste lui

    Collins20
    pt. aprecierea acestui mesaj

  • - TOP 50 reputatii -