Singurul motiv pentru care dragostea nu-i eterna este, dupa mine, faptul ca in falfaitul ala al fluturilor din stomac nu realizezi ca persoana de care te indragostesti nu e pentru tine. Nu-i aia pe care o astepti, care ti se potriveste.
Iar cand observi asta, destul de repede, te dez-indragostesti.
De fapt nici nu te-ai indragostit...ti-a falfait, cum spuneam, ceva in stomac. Putea fi si de la niste cirese sau capsuni mancate cu pofta...dar nu ti-ai dat seama.
Dupa aia, oamenii se obisnuiesc sa traiasca in familie, asa fara iubirea care cica a trecut, dar s-a transformat in ceva mai profund, in respect, intelegere...aiurea, e mai comod asa, ai un ajutor, ai deja copii conceputi cand credeai ca iubesti si esti iubit. Traiesti in celula societatii, ai o reputatie si mimezi fericirea. Dar oare cati oameni "fericiti" viseaza inca la iubirea adevarata? Nu o sa stim niciodata, stim doar ca exista visatori.
In timpul fericirii de fatada, ni se pare ca gasim adevarata dragoste si e ceva deranj in paradis...dar ratiunea omului matur si cu responsabilitati invinge si respingem ideea iubirii intalnite asa, hodoronc-tronc, pe nepusa masa. O fi fost...n-o fi fost...oricum, a trecut.
Deci eu cred ca dragostea adevarata este eterna, pentru ca ea nu are cum sa se stinga cu trecerea anilor, cu numarul banilor, cu necazurile sau orice alta dimensiune lumeasca. De aia nu te dez-indragostesti, nu trece, nu paleste, nu se transforma. Este exact ca la inceput, te stingi de dorul ei, o pretuiesti si o respecti. Si o pui cu cinste in capul mesei, ca cea mai de seama realizare.
Va spun eu ca-i asa...pentru ca eu am cunoscut-o.