38 raspunsuri la acest subiect

[Ank83]

Citat:

citat din mesajul lui My_Lady0091 ma bucur ca vi se pare subiectul interesant...numai userului larasarit i se pare neinteresant, probabil pentru ca nu se "porcareste nimeni cu nimeni cu nimeni pe aici":))si uitasem de acest topic. Blackmoon Lady&lipishtocul Citat: " Daca vrei sa indrumi pe cineva incepi cu invataturile si sfarsesti cu pildele.."-L.A.Seneca

mie sincer mi se pare interesant , pentru ca de multe mi-am pus intrebarea asta .. daca intr-adevar am stiut ce ma asteapta ?... Cred ca putine sunt cele care realizeaza dinainte ca bebe nu inseamna numai acele scancete din filme si acele zambete care iti inmoaie inima.. si schimbi niste scutece .Ank Raul 17.10.2007 si Cecilia 11.12.2008 Poze pitici

[Lorikay]

Si la noi s-au schimbat multe. Chiar si grupul de prieteni. Pastram legatura cu toti dar ne vedem mai des cu cei care au copii si frecventeaza aceleasi locuri ca noi (parcuri, locuri de joaca, restaurante cu loc de joaca, etc). Eu si sotul meu avem si zilele noastre speciale in care iesim doar el cu baietii sau eu cu prietenele mele dar, in general, ne programam timpul liber astfel incat sa facem cat mai multe activitati care sa ii placa fetei.
Cu somnul a fost foarte greu. Am mai povestit pe aici ca vreo 2 ani jumate nu am dormit o noapte fara sa ma trezesc de 4-5 ori. Acum e bine. Chiar sambata si duminica ne mai destrabalam pana pe la 9 in pat.
Mancam mai sanatos deoarece incerc sa ii formez ei niste obiceiuri sanatoase si atunci trebuie sa facem si noi la fel altfel vine intrebarea: "Dar voi de ce mancati asta si mie nu imi dati?"
Facem mai multa miscare. Fiica-mea e mare amatoare de plimbari cu trotineta sau bicicleta si acum am inceput antrenamentul pe role.
Sunt foarte multe schimbari dar majoritatea am venit natural, nu am simtit ca renuntam la ceva.
Si, asa cum spunea cineva mai sus, cea mai frumoasa schimbare este ca exista cineva care ma iubeste chiar daca o cert, cineva care imi da un "pupic magic" si stinge orice durere, care imi spune ca sunt cea mai buna mamica din lume doar pentru simplul fapt ca am mers cu ea la joaca in parc sau i-am gatit mancarea preferata.

[Selene_Bunny]

MyLady, mie numai calificativul "mirific" nu mi se potriveste pentru perioada celor 9 luni de sarcina...



Desi ne-am dorit f. mult acest copil, a fost un copil iubit de la primele simptome de sarcina, eu am fost "in cap" cam 8 luni din 9. Am inceput cu greturile specifice, din luna 1 pana in luna a 4-a de sarcina, nu mancam mai nimic, beam niste sucuri care celorlalti le strepezeau dintii si le strangeau stomacul, pentru mine, parca nu erau suficient de acre, mancam corcoduse verzi... Cand am scapat de greturi, a aparut iminenta de avort, col inchis, dar niste dureri in partea stanga, de ma tineam de pereti... De-abia ma miscam... Si s-a suprapus si o perioada nasoala, de certuri cu iubi, de vai de "mirificul" ala... Ma temeam sa nu pierd sarcina, n-aveam voie sa fac efort, n-aveam voie sa stau mult pe scaun, dar cine sa asculte, lucrurile trebuiau facute...



Nasterea a fost si la mine dureroasa de am urlat ca apucata, dar n-a durat mult.



Daca eram pregatita sa fiu mamica? Teoretic, da. ACUM nu sunt pregatita. Pentru ca sunt o fire colerica, urlu, arunc cu lucruri de pereti, ma enervez rau de tot. Ceea ce nu e benefic pentru copil. Dar ma ajuta specialistul sa ma inteleg si sa ma corectez.



O fi de la plansul din timpul sarcinii (am plans cam mult), o fi de la altceva, am un copil perfect, dar si f. activ, un pic daca nu te uiti la ea, ceva pozna a facut in spatele tau. Si poznele ei nu sunt "de joaca", uneori.



Si eu m-am indepartat mult de lume, doar ca nu simt un deranj permanent in aceasta directie. Insa viata mi s-a schimbat complet, clar. Nu ca n-as fi stiut asta, dar una este sa stii si alta este sa vezi, in fapt, cum e. Frustrari am experimentat si eu, si sotul, timpul nostru impreuna, intimitatea noastra, au devenit haotice, ne "fofilam" cum putem.



Insa problema mea este sa pot sa imi inteleg copilul, sa inteleg de ce face una si alta. De exemplu, de ce, daca o rog sa NU faca ceva, se uita la mine, imi zambeste, spune si un "Am auzit" sau "Am inteles", eventual, dupa care continua ce avea de facut. Si, repet, nu-mi convine chestia asta, pentru ca nu e mereu sigur sa faca asta. Si lucrurile se mai si distrug.



Curatenia, si eu eram maniaca, acum tac si inghit in sec, asta e.



Eu consider (repet, eu, da?) ca acest copil a venit in viata noastra, acest suflet ne-a ales pe noi ca parinti pentru ca a vazut ca avem acele calitati necesare pentru a ne putea ridica la inaltimea asteptarilor lui de la noi. Doar ca ne incearca des si nu reusim sa tinem pasul cu ea si s-o intelegem. Mai avem de lucru.



Blogul meu - de la noi, pentru ei!



NOU - colectia de martie!



Bazar general - fiecare implicare conteaza!



Daria-Nandini, haiosenii si dragalasenii

[Vivela]

eu cred ca un copil iti aduce - in planul tau personal - ceea ce pana atunci iti lipsea.

ca sa ma fac inteleasa, inainte de a deveni parinte stateam tare prost cu rabdarea. eram genul aproape coleric, totul trebuia sa se indeplineasca in secunda aia, nu mai tarziu. tot ceea ce depasea secunda aceea era motiv de explozie pt mine. la fel, toti trebuia sa fie de acord cu punctul meu de vedere, altfel aveau parte de o enervanta si interminabila "pledoarie". venirea pe lume a copilului m-a obligat sa lucrez eu cu mine insami la capitolul acesta. am invatat sa am rabdare si sa accept pe ceilalti asa cum sunt (oh, si lucrurile s-au intamplat in asa fel ca am putut fie sa invat iremediabil o rabdare de fier, fie sa ma duc la balamuc. am ales prima varianta).

inainte am fost o persoana aproape egoista. dupa ce am devenit parinte, am invatat sa nu ma mai pun pe mine pe primul plan, ci am reusit (cred eu) sa armonizez nevoiele mele cu nevoile si dorintele celorlalti.



astept sa vad ce urmeaza .



________________

Traiesc in Orasul Alandala

[glimmer]

Buna ziua tuturor![flo]
Ma bag si eu pe subiect, pentru ca raspunde unor framantari actuale de-ale mele. Oi fi io dusa... nu stiu. Se prea poate. Pentru mine, acum acest subiect are o semnificatie aparte.
Cred ca majoritatea celor care au scris in acest topic au copii mici, pana in 3-4. Fetita mea are acum 11 ani. Am ramas insarcinata pentru ca mi-am dorit un copil, pentru ca asa mi se parea normala viata de familie, cu copil inclus. Pe vremea aia era fara forumuri, aveam ceva informatii de la persoane trecute deja prin viata sau din carti. Clasica "Mama si copilul", o carte destul de veche, tare sfatoasa, in care se spunea cum e cu bebelusul, cum mananca, doarme, mai plange el cand nu-i convine ceva, dar in genere nu trebuie sa-l obisnuiesti prea alintat si sa-i faci program. Aha! mi-am zis. Deci e cu program. Buuun, pot sa fac asta.
Am asteptat mai intai cu nerabdare sa treaca primele 5 luni de sarcina dupa care teoretic, trebuia sa scap de greturi. N-am scapat de ele, m-au insotit fidele exact pana am nascut. Ia uite, nu e cum zice lumea ca trec dupa ce misca copilu' in burta... In cele noua luni m-am hranit destul de prost, nici vorba de cum scria la carte, nu suportam orice aliment. In plus, imi era pofta de tot felul de tampenii.
In fine... nasterea... cateva ore, vreo 12, de travaliu, culminand cu moasa care se urcase pe mine cu totul sa ma "ajute". Constientizasem, nu stiu cum, din vreme ca voi avea fetita, fara sa fi aflat de la ecografie sexul copilului dinainte, nu am vrut. Nu stiu cum imi imaginasem scena asta imediat de dupa nastere, si acum cand vad prin filme cum ii dau mamei copilul si ea il tine in brate si zambeste fericita... Cand mi-au spus ca e fetita, nu am zambit fericita, deja eu stiam, nu am avut nicio surpriza si eram prea nauca sa schitez vreun zambet. Si acum imi e ciuda ca imi tremurau mainile, de fapt toti muschii, atat de tare de la efortul depus in travaliu, incat cand mi-au pus-o langa mine ca sa o vad, le-am spus sa nu mi-o dea in brate, ca imi era teama sa nu o scap. Deci s-a terminat si cu imaginea mamei fericite care isi ia in brate noul nascut si ii vorbeste si zambeste fericita...
M-au dus apoi intr-un salon unde am stat cateva ore singura, sa ma refac, probabil, timp in care am stat intr-o stare de semi-amorteala. Cand inca eram nauca, la vreo 3 ore dupa nastere mi-au adus copila, cica sa o alaptez. Asistenta care mi-a adus-o se astepta sa o "cadorisesc" si daca a vazut ca nu misc nimic, mi-a zis cateva vorbe sa pricep ce vrea. Eu nu aveam insa la mine nici bagaje, nimic si nici puterea sa ma indignez. Bebe parea ca doarme, nu avea chef de supt, iar asistenta ma privea cu dispret cat de nestiutoare eram.
Apoi am fost condusa in salon...
Maternitatea era de groaza, jeg, gandaci, dar nu existau maternitati private atunci, nu prea aveam de unde alege. Doctorita neonataloga s-a mai intalnit cu noi cat sa isi ia "darul", dupa care dusa a fost. Asistentele doar ca nu ne spuneau de-a dreptul ca suntem proaste, ne ziceau ca habar n-avem sa ingrijim un copil, ca n-am pus si noi mana sa mai citim ? Brrrr.. destul cu amintirile din maternitate, ca nu asta e subiectul, dar am vrut sa prezint asa un pic imprejurarile in care am "facut cunostinta" cu bebelina si cum nimic nu era asa cum imi imaginam eu.
Apoi... nici vorba de ce scria in carte cum ca bebe papa, doarme, iar papa, iar doarme, noooo. Adica treaba cu dormitul nu se intampla. Cel mai mult se petrecea aia cu plansul, care in carte era prea putin reprezentata, spunandu-se doar ca atunci nu trebuie sa te repezi sa iei bebele in brate, ca il inveti cu narav si sa descoperi de ce plange de fapt. Doar ca povestea nu zicea si cum anume.
Am trecut si prin depresia post-natala, lucru pe care l-am constientizat abia cand m-am "vindecat". In tot timpul acela, nu-mi aduc aminte decat ca bebe plangea, era in stare sa planga ore in sir fara pauza, iar eu stateam marea majoritate a timpului cu ea in brate si actionam aproape mecanic in toate cele, hranit, schimbat, imbaiat etc.
Ca sa nu ma mai lungesc si sa plictisesc "auditoriul", nu stiu pe cati/cate din noi venirea pe lume a copilului nostru ne gaseste cu adevarat pregatiti. Acum privesc in urma la perioada aceea din viata noastra impreuna cu regret. Traiesc senzatia ca nu m-am straduit destul sa inteleg ce se intampla cu mine si cu ea, fetita mea, si sa fiu pur si simplu fericita. Imi pare rau ca eram prea bulversata ca sa ma gandesc ca ar trebui sa fiu fericita. Pentru ca imi dau seama, cand am vreme, ca sufletul meu este, in fond, al ei cu totul.
De-a lungul anilor acestora am facut destule greseli, dar nu pot sa sper decat ca din ele am invatat sa fiu un parinte mai bun. Mai bun decat inainte de a le comite. Nu sunt nici pe departe multumita de mine, dar poate conteaza si faptul ca ma straduiesc si cateodata parca am impresia ca, punctual, imi si iese...

[lisssa_ana]

mie mi-a schimbat viata radical. Eram o persoana cu capul in nori, fara multe responsabiliatti.

Mi-am inceput familia la 29 de ani impliniti, daca eram pregatita? da! IMi place sa fiu mama, nu am iubit pe nimeni atat de mult. Invat sa am rabdare, sa ma controlez cand ma incearca. chiar daca ma supara, cand vine si ma pupa imi trece instantaneu.

acum sa incep cu partea nu asa de frumoasa: nu mai am timp de nimic, oriunde mergem programul nostru e in functie de ea, socaializarea...aproape nu exista. Toate cunostintele mele sunt mame, am ajuns sa vorbesc numai de ea. Nu am mai fost la un spectacol/ film de ani de zile.





Daca as schjimba ceva? NU!!! imi place cum imi e viata! O iubesc si ma iubeste neconditionat.





Mama de Ana si 26+



Fashion

[Selene_Bunny]

Sa revin.



Cum iti schimba viata venirea pe lume a unui copil.



Daca, inainte de a avea copilul, ai fost o persoana care/careia:



- ii placea sa doarma pana tarziu dimineata

- avea un acut simt al proprietatii personale - "de lucrurile mele nu se atinge nimeni"

- considera ca isi poate pastra calmul in orice situatie

- includea, in programul sau saptamanal, o iesire in oras, in mall, la coafor, la beauty parlour, la cinematograf

- ii placea sa aiba o casa ordonata si curata



Poti sa uiti de toate acestea, dupa venirea pe lume a copilului.



Din proprie experienta, spun ca nu faptul ca nu stii sa schimbi scutece, ca nu stii ce sa faci cand plange, ca nu stii daca Nurofenul e mai bun decat Panadolul conteaza cel mai mult, ci psihicul tau, starea ta interioara. Asta iti poate face (mari) necazuri.



In plus, cu un copil alaturi, vei fi obligat sa devii mai rabdator, mai tolerant, mai intelegator si mult, mult, mult mai vigilent.



Eu nu pot vorbi numai despre "ce frumos este sa am un copil, e principala mea realizare, e lumea mea, viata mea" si alte dulcegarii dintr-astea. Pentru ca dulceata aia te va provoca again and again and again, te va pune in situatii in care iti va veni sa urli de nervi, de frustrare (Daria tocmai a facut o nazdravanie, in timp ce tastez eu aici, azi n-a vrut sa doarma si e f. agitata cand nu doarme).



Deci schimbarea e radicala, si in +, si in -.



Blogul meu - de la noi, pentru ei!



NOU - colectia de martie!



Bazar general - fiecare implicare conteaza!



Daria-Nandini, haiosenii si dragalasenii

[Danuta1979]

Venirea pe lume a fetitei noastre a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat mie. Cel mai frumos cadou. Prima data i-a aratat-o sotul in poza (dupa cezariana cu anestezie totala - nu a tinut locala). Apoi mi-au adus-o si au pus-o langa mine si ma uitam la ea fara sa ridic capul, asa, cu coada ochiului, si mi s-a parut cel mai frumos copil din lume. Si acum la 1 an si 7 luni tot asa mi se pare.
A treia zi am dus-o acasa si 4 luni a urlat 17-18 ore zilnic (nu exagerez) plus vomitat la greu si de 20 de ori pe zi(reflux gastrintestinal). Ne-a fost greu, a stat cateva sapt. si mama la noi si sotul in concediu si ne impartisem la un moment dat in 3 ture si dormeam, mancam pe rand. desci de la starea de gravida bucuroasa am intrat direct in realitatea unui copil care urla si vomita in continuu.
Dupa 4 luni s-a inchis si stomacul si au trecut si colicii dar nici acum nu dorm noptile ca in vremurile bune. N-am mai dormit o noaptea intreaga de dinainte de nastere :)

Totusi, eu am nascut-o la mijlocul lui sept. 2009 si la sf lui octombrie facuse deja o deplasare la 200 km distanta, in dec. la 600 km distanta si apoi drumuri la mare, in Germania-cehia-aUSTRIA etc (cu masina). Am iesit la plimbari, excursii, mall-urile etc cand am vrut, fata culcandu-se cand vroia ea (lasam carutul pe spate si dorea). Am incercat sa o tratam ca pe un membru al familiei si nu ca pe un impediment in calea dorintelor, nevoilor noastre de aerisire/socializare/plimbare etc. As fi fost frustrata daca nu as fi procedat asa. Si ea s-a adaptat f bine la niste parinti plimbareti cum suntem noi. In cluburi nu prea am fost, neavand cu cine sa o las noaptea, dar se duce sotul saptamanal la bere cu baietii sambata noaptea :) Traim la fel, dar mult mai frumos de cand avem copilul. si noi ne-am consolidat ca si familie, simtim amandoi asta.

Gata ca m-am intins ca pomana....

Dana, mami iubitoare de Ioana Maria Alexandra (16.09.2009)

[domneasca]

buna fetelor si eu sunt mamica am o fetita de un an si 9 luni si vreau sa spun ca viata mea sa schimbat inca de acuma 3 ani de cand am avut prima fetita si mia murit dupa 11 zile!am suferit normal pentru ca am stat langa ia atatea zile am auzito plangand am tinuto de manuta am pupato,tottusi am trecut peste foarte greu pentru ca mio dorisem enorm.dar dupa 6 luni a venit a doua fetita am ramas insarcinata tot cu probleme am avut mai multa grija si am nascut o fetita de 3300 o cheama daniela elena si are un an si 9 luni acuma si este perfect sanatoasa sunt o mama super fericita si daca as da timpu inapoi nu as schimba nimik.o iubesc mai ceva ca din ochii din cap stau si ami petrec timpu aproape numai cu ia!este o fetita alintata si frumoasa foc!sa stiti ca este un sentiment foarte frumos sa fii parinte simti ca traesti pentru cineva ca te chinui cu un scop in viata asta ai pentru cine sa lupti si cui sai porti de grija!cine nu are copii al sfatuiesc sa o faca pentru ca este super!

[Burtocika]

Citat:

citat din mesajul lui Selene_Bunny Sa revin. Cum iti schimba viata venirea pe lume a unui copil. Daca, inainte de a avea copilul, ai fost o persoana care/careia: - ii placea sa doarma pana tarziu dimineata - avea un acut simt al proprietatii personale - "de lucrurile mele nu se atinge nimeni" - considera ca isi poate pastra calmul in orice situatie - includea, in programul sau saptamanal, o iesire in oras, in mall, la coafor, la beauty parlour, la cinematograf - ii placea sa aiba o casa ordonata si curata Poti sa uiti de toate acestea, dupa venirea pe lume a copilului.

Nu neaparat !
Adica da, poti sa uiti de toate astea in primii 2-3 ani, dar pe urma iti poti regasi ritmul si te poti reintoarce (cat de cat) la viata pe care o considerai normala ! Sigur, daca si copilul ti-o permite
Eu am fost o astfel de persoana, si, sa le iau pe rand:
- sambata si duminica dimineata dormim si acum pana la 10, fata se trezeste mai devreme si se duce sa se joace / sa se uite la desene pana ne trezim noi; sigur ca a trebuit sa ma impac cu ideea ca nu stiu niciodata ce-o sa gasesc in bucatarie sau sufragerie cand ma trezesc, dar in principiu e un copil cuminte, nu face lucruri periculoase sau care stie ca ii sunt interzise (de genul prize, cutite, aragaz etc.)
- simtul proprietatii personale: chiar nu se baga in lucrurile mele ! Stau cremele, rujurile si fardurile si n-am probleme ! Nu i-am interzis in mod expres, dar n-o intereseaza ! Sunt norocoasa, nu ??? Lucrurile foarte importante pt mine si la care tin foarte mult le-am "securizat".
- calma sunt si acum; ma mai aprind, dar nu foarte tare; dar mi-a trebuit MUUUULT exercitiu pt asta
- iesirea saptamanala: se rezolva vinerea, cand scap mai devrem de la serviciu, iar bona are programul obisnuit, pana la 6, asa ca am si eu 2-3 ore de shopping / intalniri etc.
- ii placea sa aiba o casa ordonata si curata eeeeei, aici n-am reusit sa revin la "origini", nu reusesc neam sa strang jucariile din casa, sunt PESTE TOT !!!

Sa vedem cum o sa-mi rezolv programul cand apare si b2

Glimmer - Probabil ca esti mai anormala, dar ca tine mai sunt si altele ! Eu am avut cam aceleasi senzatii ca si tine, am scris prin primele pagini, eram atat de obosita si de socata de ceea ce mi se intampla, de dureri si de privarea de somn, si de plansul continuu si de ragade, incat mi-a fost aproape imposibil sa simt beatitudinea si fericirea pe care tot citeam pe forum ca ar trebui s-o simt ! Poate acum, la al doilea, sa fiu mai pregatita, sa stiu ce ma asteapta, si sa ma pot bucura mai mult ... Sper !