286 raspunsuri la acest subiect

[nelia]

Asta am si vrut sa spun in mesajul in care vorbeam despre iertare...



Conchita, nu avea legatura numai cu parintii tai, ci in general cu toti parintii care au gresit mult, mult de tot fata de copiii lor. Si, de fapt, are legatura cu toate victimele si cei care le-au adus in aceasta postura. Pentru ca etapele atit de bine punctate de ladyJ se gasesc si regasesc in toate relatiile victima-agresor...



Nu aveam de unde sa stiu cum au fost ai tai, dar i-am avut in cap pe toti copiii captivi pe care ii stiu, si unii dintre ei nu au mai gasit tarie in ei sa fie responsabili pentru viata lor dupa ce au plecat de acasa, erau mult prea distrusi si mult prea slabi, raul facut era iremediabil... din pacate. Nu-i judec pe cei care isi distrug ei insisi viata in continuare si nici nu-i consider mai slabi, nu pe toti. Unii dintre ei pur si simplu nu mai pot reface ceea ce a fost distrus.



Si iertarea despre care vorbeam este exact ca cea pe care Felicia nu o poate acorda mamei ei... probabil ca nu o poate face pentru ca mama ei are nevoie de o iertare mai mare decit poate un copil sa o cuprinda in suflet. Pentru ca nu conteaza daca un adult - Felicia, Conchita, Medy, Deus - de astazi (fosti copii traumatizati) iarta, aceasta este iertare de adult, dupa ce a inteles lucrurile, pe parinti, i-a acceptat asa cum sint... Nu! Iertarea trebuie facuta de la copil (acum adult) catre parinte (acum batrin sau mai putin tinar), dar faptele care trebuie iertate sint acelea de atunci, cind erau parinte si copil si lucrurile trebuiau sa se intimple altfel...



Deci, eu cred, si nu sint sigura ca am dreptate, pentru ca vorbesc intuitiv si asa cum simt, gindesc si ma port atunci cind dau peste tragedii de genul acesta, ca nu adultul trebuie sa ierte, ci copilul de odinioara care se afla in acest adult trebuie sa ierte parintele adult din perioada in care l-a avut si l-a crescut. Pentru ca atunci cind acesti copii devin adulti, si parintii devin batrini vulnerabili, cumva se schimba rolurile si, ca o ironie, tot copilul, fost captiv, devenit acum adult... trebuie sa ierte. Pe mine ma impresioneaza pina la lacrimi batrinii, soarta lor, dar numai a celor care au dus o viata frumoasa si in care au fost oameni... fata de batrinii care nu au facut asta pot sa am sentimente umane ca grija pentru sanatatea lor, respectarea drepturilor umane, dar atit... in rest, nu pot fi indulgenta cu ei. Si nici cu cei care au murit... dar au lasat in urma rani atit de adinci in fiintele pentru care ar fi trebuit sa-si dea viata, copiii lor. Asa ca, eu nu pot sa cer unui copil traumatizat in copilarie sa-i ierte pe cei care au facut-o, nici macar atunci cind sint parintii lui. Daca pot sa o faca din nenumarate motive, e foarte bine, dar daca nu pot, nimeni nu-i poate obliga si nici nu consider asta o cale pentru vindecarea copiilor... ci intr-un fel este tot ce a fost in copilarie: un de a-si justifica actele si impacarea cu sine de care ai atita nevoie mai ales la sfirsitul vietii. Si nu e drept, nu drept ca tot copilul sa ierte si sa iubeasca, acum cind acesti parinti au devenit vulnerabili precum copilul de odinioara si dornic de iubire pentru ca singuratatea ii sperie.



Nu vreau sa fiu dura, desi cred ca sint, dar iertarea nu trebuie impusa, nu trebuie sa se simta nimeni vinovat ca nu-si mai poate iubi parintii, ca nu-i poate ierta pentru ceea ce au facut sau n-au facut.



Pe de alta parte, inteleg si ceea ce simtiti voi atunci cind idolatrizati parintii in ciuda greselilor lor. E mai vital pentru noi sa-i iubim, decit sa-i urim. De urit e simplu, dar ce pui in locul lor? Pentru ca un copil care toata copilaria a tinjit dupa dragostea parintilor lui si n-a primit-o, asta va face toata viata. Orice fiinta umana are nevoie si sa primeasca si sa dea dragoste de la si celor care l-au adus pe lume, chiar daca nici nu i-a cunoscut. Si atunci cind acest schimb nu e posibil, se petrec tragediile.



CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)

[Deus]

cred ca este foarte greu sa definim iertarea, sa o simtim...poate ca o dorim din tot sufletul, o incercam, ne straduim...nu stiu cat reusim.

Eu spun si cred ca i-am iertat. Nu le spun si nu le mai reprosez nimic.Poate ma ajuta si faptul ca ei locuiesc f departe. Am insa unele momente cand mi-e greu sau fac vreo prostie si atunci ma gandesc ce bine era daca copilaria mea era altfel.

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

[Morgano]

Salut, sunt D si am fost (inca sunt) un copil captiv.
V-am citit aseara si apoi m-am gandit ore in sir la mine, la tatal meu, acest om de nimic care mi-a subminat/distrus increderea in mine sistematic.... omul care am ajuns acum e "opera" lui din punct de vedere al increderii in sine, insa nu e deloc tarziu sa ma ridic din complacere si sa redevin eu insami.
Nu am timp acum de detalii, pentru ca trebuie sa fiu acea mama buna pentru fete care in ultima vreme nu am prea fost din copleseala problemelor cu divortul, etc. si ele merita mai mult timp, mai multa veselie, mai multa rabdare. Ca afectiune primesc non-stop, asta vine de la sine, exprimarea dragostei profunde pe care le-o port.
Tuturor un imens buchet de

Edit: Deus, te-am vazut acum vreo 3 luni in parcul mare cu sotul si copilul, sunteti o familie minunata, iar de la prima vedere se vede ca esti o femeie frumoasa si calda, mi-ati inspirat fericire. Eu eram cu ex (ultima plimbare in "familie") si cu fetele, nu imi aminteam pe mom. numele tau real, asa ca nu te-am oprit.

[ellaine]

Sunt si eu un copil captiv. Ma regasesc in multe din ceea ce ati scris voi: Mereu in cautarea perfectiunii. Doar asa pot fi apreciata. Orice amanunt - mic, chiar- scapat-poate fi pricina pt care ceilalti sunt indreptatiti sa ma respinga. Mereu si mereu o reflectare a cautarii de a fi acceptata de catre mama si restul familiei - pe diferite planuri.
Poate asta e crucea noastra..
Poate fi darul nostru...ca stiind toate astea, sa ii putem ajuta pe ceilalti in situatii asemanatoare.
Va multumesc mult pt subiectul deschis

[Lali_mete]

Felicitari Conchita pentu subiectul deschis!

Eu sunt un copil captiv dintotdeauna[:(]Desi stiu asta,incerc sa ies din cercul vicios,nu prea am sorti de izbanda.Comparatia continua cu ceilalti copii,mai tarziu cu celelalte tinere din localitate,m-au facut sa nu am incredere in fortele mele,sa am tot timpul nevoie de aprobarea celorlator persoane din jurul meu.Am nevoie de sprijin ,numai de vorbe bune,am nevoie sa "fiu tinuta pe palme",sa fiu protejata,si sa ma simt protejata tot timpul.De ce?Pentru ca intotdeauna eram cea mai proasta,cea mai rea,ea mai urata dintre copii.M-au iubit parintii,doar ca nu prea au aratat-o,cuvintele frumoase despre noi,copiii lor,le spuneau doar altora,cu privire la noi,noi auzeam doar ocarile,faptul ca fata sau baiatul lui X invata mai bine,se poarta mai frumos,noi de ce nu suntem in stare .E nasol,pentru ca se vede in comportamentul meu actual,oricat as vrea sa maschez.Se vede salbaticia din privire,nevoia de aprobare.Incerc sa socializez cat mai mult,sa capat incredere in fortele proprii,sa capat incredere in oameni,sa imi fac prieteni mai usor,fara sa "cersesc" prietenia lor.Am multe pe suflet,multe chestii vechi care stau sa iasa la suprafata,dar nu mai am cui sa le spun,nu mai am nici de ce ,pentru ca nu s-ar rezolva nimic,trecutul nu poate fi schimbat.Mai pot doar sa imi fac viitorul,dar cu baza pe care o am nu poate fi unul cum as vrea.



Lali Lacra de

Paul-Iulian

[conchita]

Citat:

citat din mesajul lui robotzica cuculuiAm mai taiat eu din chingile astea, dar tot mai sunt destule si semnificative. Si vreau sa cresc un copil "liber" si senin. Banuiesc ca n-o sa fac exact greselile parintilor mei, dar mi-e ca fac altele, ca sunt creativa de felul meu, si fiecare generatie vede captivitatea in felul ei...

Citat:

citat din mesajul lui inbox Nu am fost crescuta cu cheia de gat, dar am fost crescuta cu reguli si responsabilitati legate de gat, care simt ca ma sugruma si azi. Cea mai mare teama a mea, este, ca din dorinta de a nu-mi creste copilul cum am fost eu crescuta, sa fac greseli mai grave.

nu e ciudat ca, desi afirmam ca avem curaj sa nu repetam victimizarea parintilor, lasam totusi o portita deschisa spre alt tip de greseli, eventual "mai grave"? cred ca Lady J sau cine se mai pricepe ar avea ceva de spus la asta. perspectiva pozitiva e doar partiala - stim ceva, dar nu stim tot. :-) atitudinea cu adevarat pozitiva si brava ar putea fi aia cand ne uitam la copiii nostri fara legatura cu trecutul nostru, fara sa-i relationam cu greselile parintilor sau ale noastre posibile. trebuie sa facem un efort sa ne cunoastem copiii asa cum sunt ei si sa fim parintii de care au ei nevoie, nu parintii de care am fi avut noi nevoie.

Citat:

citat din mesajul lui carinaAm perioade in care sunt impacata cu ce-a fost dar am perioade in care mi se pare nedrept ce a fost si ce continua sa fie.

e nedrept indiferent de perioade! si nu ar trebui sa te impaci niciodata cu ce s-a intamplat, ci ca ti s-a intamplat. fapta in sine ramane gresita, dureroasa, coplesitoare, e nedreapta si nu trebuie sa o accepti. eu vad acceptarea aia vindecatoare cumva cam cum ti se incurca bagajele la aeroport si geamantanul tau se pierde, in schimb primesti unul care nu-ti apartine, cu haine prea mari si eventual pentru sexul opus. hainele nu-s bune pentru tine, clar. dar accepti faptul ca este posibil sa se intample asa ceva. de ce tie? nu stiu. e nedrept oricui i s-ar fi intamplat.

Citat:

citat din mesajul lui mihatppatternuri comportamentale care simt ca n-o sa le pot schimba. macar le cunosc, stiu de existenta lor, si nu ma frustreaza atat de tare... am gasit metode de a le gestiona, daca nu pe ele, macar efectele.

ba poti. poti poti poti poti poti. [asia]nu exista efecte diferite daca patternul ramane acelasi, e impotriva naturii. arunci o piatra, se sparge geamul. faptul ca platesti sa-l inlocuiasca nu se cheama gestionare, se cheama adunarea cioburilor si pregatit umbrela pentru urmatoarea piatra. :-)

Citat:

citat din mesajul lui Tala Ma inscriu si eu, sunt LCa si dupa putinele sedinte la psiholog s-a starnit o mica furtuna in sufletul meu acum.Pe scurt: eu nu mi-am iertat parintii, dar nici nu-i urasc. M-am eliberat de ei (fizic deocamdata, in cosmarurile mele sunt aproape noapte de noapte). Mi-e mila de ei pentru ca sunt nefericiti si rai.Evident ca ma zbat sa nu seman nici un strop cu ei (dar uneori sunt mai rea), incerc sa ma bucur de viata, de noua mea viata de cand am un copil care pare sa fi venit pe lume ca sa-mi spuna si mie sa traiesc. ii spun ca-l iubesc de nenumarate ori pe zi, a trecut si peste crizele mele dintr-o depresie care m-a tinut luni de zile, ma mangaie si ma roaga sa fiu fericita, iar eu ma rog la Dumnezeu sa nu-i fac rau incercand sa fiu cumva (din carti si sfaturi) caci eu nu stiu cum sunt de fapt.

ba stii cum esti, de fapt, dar te uiti in directia gresita si anume catre parintii tai! ei nu te definesc pe tine, iar tu nu tre sa-ti cauti identitatea cu ei ca termen de comparatie. adica in loc sa te ingrijorezi daca esti la fel de rea sau mai rea ca ei, mai bine cauti in adanc unde-i Tala cea buna pur si simplu, de necomparat cu nimeni. cosmarurile le stiu, este strigatul sufletului ca este bolnav si are nevoie de tine sa-l vindeci, nu de parintii tai, nu de altcineva. de tine. [pup]revin, aveti grija de voi.reclama mascata

[Clori]

Citat:

citat din mesajul lui ladyJ Iertarea e ultimul stadiu ,asa-i, insa cred ca nu este cel mai important. Unii pur si simplu nu pot ierta.Si nu sunt de condamnat.

Ba eu cred ca trebuie sa existe aceasta iertare. Numai ca nu trebuie fortata. Mai degraba vine de la sine dupa ce au fost strabatute toate etapele care duc la vindecare. Si vine ca un fel de confirmare a vindecarii, a faptului ca ne-am eliberat cu adevarat de resentimente fata de cei care ne-au abuzat, ca ne-am eliberat de dorinta de a primi de la ei ceea ce nu au putut / n-au stiut / n-au vrut sa ne dea...

Cei care nu pot sa ierte nu sunt de condamnat, e adevarat. Inseamna ca sunt inca pe drum... Dar eu cred, mai degraba, ca resentimentele sunt amestecate cu dragostea pentru parinti, nu cred ca exista ceva care ei sa ne fi facut care sa rupa de tot acea legatura intre copil si parinte. Odata cu asumarea propriei persoane, resentimentele dispar si ramane doar dragostea si mila... Poti sa fii departe fizic de ei dar nu-i poti ignora, nu se intampla ca la celelalte relatii pe care le avem, ca anumite prietenii pe care uitam sa le intretinem si se rup de la sine... Parintii sunt ai nostri – buni, rai - si vor fi acolo intotdeauna. Oricum, desprinderea fizica de ei e degeaba daca lipseste desprinderea emotionala - din punct de vedere al dependentei bolnave fata de ei, in asteptarea a ceva ce nu are sa mai vina vreodata, daca n-a venit pana acum.

Ceea ce mie mi se pare cel mai greu de trecut se datoreaza faptului ca am pierdut exact partea aceea de neconditionare care ar trebui sa existe in iubirea printilor pentru copii lor, cu care nu te mai intalnesti niciodata. Dragostea adultilor nu e neconditionata. Ca adulti punem in comun sentimente si construim impreuna. Dar ceea ce am pierdut nu mai poate nimeni sa-mi dea inapoi acum. Si stiu ca nu voi fi niciodata egala unui om care a avut o familie care l-a iubit si ocrotit, l-a invatat sa se simta in siguranta... Dar incerc sa scot ceea ce este mai bun din situatia data. A fi altfel decat ceilalti nu inseamna neaparat a fi mai rau ca ei. Inseamna pur si simplu ca am un alt drum, care trebuie sa treaca pe aici, un drum pe care am castigat o enorma capacitate de compasiune pentru ceilalti, o mare sensibilitate, pe care le pot folosi ca sa-i ajut pe ceilalti, atunci cand au nevoie. Poate daca as fi trait ca un om obisnuit m-as fi multumit cu ceea ce am, n-as fi cautat sa aflu atat de multe lucruri despre mine, as fi trecut pe langa oameni fara sa fiu capabila sa inteleg multe lucruri...

Citat:

citat din mesajul lui ellaine Sunt si eu un copil captiv. Ma regasesc in multe din ceea ce ati scris voi: Mereu in cautarea perfectiunii. Doar asa pot fi apreciata. Orice amanunt - mic, chiar- scapat-poate fi pricina pt care ceilalti sunt indreptatiti sa ma respinga. Mereu si mereu o reflectare a cautarii de a fi acceptata de catre mama si restul familiei - pe diferite planuri. Poate asta e crucea noastra.. Poate fi darul nostru...ca stiind toate astea, sa ii putem ajuta pe ceilalti in situatii asemanatoare. Va multumesc mult pt subiectul deschis

Ellaine (ce nume frumos), imi aduc aminte ca, odata, sotul meu m-a intrebat: “Daca anii s-ar da la o parte si, dintr-o data, te-ai gasi in fata copilului care ai fost, ce i-ai spune?” I-as spune: “Invata sa te iubesti pe tine insati! Tot ceea ce vei vrea sa daruiesti trebuie sa treaca prin asta!”

[ladyJ]

Clori, eu cred ca multi dintre noi raman blocati pe ideea ´´e parintele meu, TREBUIE sa-l iubesc neconditionat, TREBUIE sa-l inteleg, pentru ca mi-a dat viata..etc si etc´´

Eu asta inteleg din mesajul tau precedent, in care sustii : ´´nu cred sa existe ceva care ei sa ne fi facut care sa rupa de tot acea legatura dintre copil si parinte´´.
Legatura nu apare la nastere. Vezi copiii abandonati, vezi copiii infiati care isi iubesc parintii adoptivi si NU pe cei biologici, chiar daca ii cunosc. Legatura se FORMEAZA si parintele e responsabil de ea pentru ca parintele e adultul.
Daca parintele nu creeaza legatura emotionala pozitiva cu copilul sau, relatia dintre acestia are de suferit.

Noi avem nevoie de dragoste, mai ales in anii copilariei cand ne agatam de parinti, acei adulti care le pot face pe toate, in opinia noastra de copil, acei super-oameni. Daca nu primim dragostea si primim palme(figurat sau nu) dezvoltam teama si ura. dar, hei...nu iti poti ura parintii, nu-i asa? Asta stim, ca trebuie sa-i iubim. Si in ciuda a ceea ce defapt simtim(razvlatire) noi ne autoeducam sa-i iubim. Le gasim scuze, negam, ingropam problema. Apare conflictul, copilul care urla si vrea sa se elibereze.
Resentimentele nu sunt amestecate cu dragostea pentru parinti ci cu IDEEA ca TREBUIE sa-i iubesti pentru ca ti-s parinti. De ce sa poarte copilul pe umeri povara asta?De ce copilul TREBUIE, trebuie...la infinit, in ciuda a ceea ce el defapt simte in sufletul lui?

Ba da, Clori, vei fi egala unui om necaptiv! faptul ca tu ai trecut prin experiente sentimentale dureroase NU TE FACE MAI PUTIN BUNA!Nu mai gandi asa, e nedrept fata de tine.

[nelia]

ladyJ, ! Dar ce te faci cu acea nevoie vitala a copilului de a-si iubi parintii, chiar si atunci cind ajung la batrinete? Adultul poate sa-i iubeasca sau sa nu-i iubeasca, sint adulti cind i-au avut si sint cei care controleaza situatia, asta le da putere. Din rea-vointa (e plina lumea de exemple de genul acesta) sau pur si simplu din incapacitate (de a intelege ce se intimpla cu copilul si de ce are nevoie pentru ca adultii nu l-au inteles la rindul lui, de a iubi neconditionat etc.), adultii pot iubi sau nu copiii pe care ii aduc pe lume. Si adultul poate trai fara aceasta iubire, poate pentru ca atunci cind a devenit parinte era deja mare... adica a trait o perioada fara aceasta dragoste si a vazut ca se poate. Dar copilul, aici e tragedia, copilul se naste cu parinti si, instinctiv, stie ca acestia trebuie sa-l iubeasca, sa-l inteleaga, sa-l considere centrul universului lui. Si instinctul copilului nu e alterat, alterarea s-a produs la adult... Dar, desi stie, el nu are sansa de a alege decit atunci cind ajunge adult, pentru ca atunci cind e copil are nevoie de acea dragoste mai mult decit orice pe aceasta lume, iar daca atunci cind creste nu se elibereaza de aceasta nevoie, va fi strivit de ea...



Si eu am nevoie de raspunsuri, nu pentru mine, dar am citiva prieteni foarte apropiati care au trait si traiesc ceea ce povestesc fetele... si in povestea lor, nevoia aceasta de a-si iubi si ierta parintii este predominanta.



Sint aici fete foarte puternice, care au reusit sa o faca, dar exista oameni care nu pot, care traiesc departe de parintii lor, dar sint inca in cautarea dragostei lor. Parinti care au ramas la fel, nu au inteles atunci, nu inteleg nici acum nevoile copilului lor si nu intelege de ce alti copii au fost si sint altfel (mult mai realizati, mult mai deschisi, mult mai, mult mai...) decit ai lor, desi si ei au facut eforturi mari sa-i creasca. Si lucrul si mai trist este ca aceasta comparatie sa fie facuta intre copiii din aceeasi familie! Sa cresti doi iubiti si unul neiubit, doi oameni liberi si unul captiv, asta e cumplit! Atunci cind toti sint captivi, se dezvolta acea solidaritate in suferinta si tristete, cind numai tu esti, te simti singur si pierdut, aproape pentru totdeauna! Poate ca te arunci intr-o relatie, intr-o casatorie, daca ai sansa sa fie asa cum ai nevoie, esti salvat, daca nu...



Este cazul uneia dintre cele mai bune prietene de-a mea... mama fiind cea care a facut aceasta diferenta dintre ea si fratele ei (cel mai...) pentru simplu fapt ca el semana cu ea, iar fata cu tata, care i-a parasit si a facut-o mult sa sufere cind ei erau mici. Se lupta, incearca sa se elibereze, sa se regaseasca, de ani de zile asta face, trecind din depresie in depresie din cauza nereusitei... a reusit multe, dar mai are atitea lucruri de facut ca sa se elibereze definitiv. E sustinuta de cei citiva prieteni, de psiholog... mama cea puternica cind a distrus-o a trecut pe partea santajului emotional, iar fratele o sustine pe mama, bineinteles.



In fiecare zi intru si sper sa fie tot fetele care au scris... dar nu, apar alte nume noi si asta e foarte trist, pe de o parte, dar e bine pe de alta, pentru ca asta inseamna ca subiectul e bun si ajuta.



CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)

[Clori]

LadyJ, eu n-am spus ca parintele trebuie iubit pentru ca asa trebuie, asa ni s-a bagat in cap toata viata. Dar asta se intampla! Gandeste-te ca parintii nu au facut numai lucruri rele pentru copiii lor. Totusi ne-au crescut, ne-au dat o educatie, au existat si momente bune in toti anii astia... Cred ca este o greseala sa ne „autoeducam sa-i iubim” dar la fel, e o greseala sa-ti traiesti viata validandu-ti sentimentele negative si traind in permanenta cu ele.

Faptul ca simti razvratire nu anuleaza iubirea oricum. Copilul captiv se razvrateste impotriva lucrurilor rele care au venit de la parintii lui, nu impotriva lor! Asa, fiecare adolescent aflat in faza de „razvratire” (de fapt de contruire a propriei personalitati) ar trebui sa-si urasca parintii.

In drumul meu spre vindecare am trait ceea ce ai descris tu aici:

Citat:

De obicei, eu vad lucrurile cam asa: 1. negarea problemei 2.recunoasterea ei partiala, CU scuze pentru cel care a provocat-o si eventual acuze la adresa ta(´´eu am fost de vina,´´ ´´ el e o victima,la randul lui´´... etc) 3. recunoasterea ei cu URA la adresa celui care a provocat-o sau a celor care crezi ca ar fi trebuit sa te protejeze si nu au facut-o. 4.razvratire-razbunare 5.acceptarea problemei in termenii autentici, fara a mai scuza sau acuza pe cineva(pe tine sau pe cel care a provocat-o) 6. cicatrizarea.Impacarea.

Razvratire – da! Dar razbunare n-am simtit fata de ei. Pur si simplu am incercat sa ma desprind emotional de ei, sa ajung sa fiu eu, sa traiesc pe propriile picioare, sa nu ma mai raportez la lumea pe care ei o inteleg atat de deformat.

„Recunosterea problemei cu scuze pentru cei care au provocat-o” eu as muta-o undeva la urma. Adica doar atunci cand esti liber esti suficient de puternic ca sa poti recunoaste ca si ei, la randul lor, au facut ceea ce au facut din cauza trecutului lor. Dupa care vine iertarea...

Cicatrizarea, impacarea nu am trait-o inca. Pentru ca, din nefericire, dupa ce am plecat de acasa, parintii mei au continuat sa ma abuzeze, sa refuze sa vada in mine un adult, ca si ei, au continuat sa pretinda sa duc minciuna mai departe, sa ne purtam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, au pretins de la mine sa le umplu golul afectiv, pe care nu sunt in stare sa si-l umple unul celuilalt... Au fost momente cand m-am gandit ca singurul lucru pe care pot sa-l fac este desprinderea totala, fizica de ei, ca sa reusesc sa-mi dau mie insami o sansa de a ma reface. Numai ca nu-mi doresc asta. Acum sunt suficient de puternica sa vad adevarul dureros, impachetat frumos sub chestii gen „facem asta pentru ca suntem interesati de binele tau”, „numai parintii iti vor binele, niciun strain n-o sa fie interesat de binele tau asa cum suntem noi”... Sunt suficient de puternica sa ma apar de raul pe care mi-l pot face.

Iar, ca sa ne intoarcem la iubirea fata de parinti, ar fi interesant sa scrie cei care si-au povestit experientele de copii captivi daca isi mai iubesc sau nu parintii si, daca da, de ce. Sau chiar cei care nu mai sunt captivi, care au reusit sa depaseasca stadiul asta. E simplu sa-ti urasti abuzatorii dar cred ca, pur si simplu, atunci cand e vorba de proprii parinti, lucrurile nu functioneaza asa! Nu atata timp cat exista copilul din noi, pentru care raspunsurile rationale nu au sens, pentru care doar raspunsurile emotionale conteaza.