nelia, ar fi o mare minciuna si o mare nedreptate sa las cumva sa aplaneze cea mai mica banuiala neintemeiata asupra parintilor mei.trebuie sa povestesc.
mama a fost un inger si sunt convinsa ca acum e in rai, si-a ispasit de zeci de ori cat ar fi trebuit, cred sigur ca e langa Dumnezeul in care a crezut intotdeauna, in sfarsit alinata. am iubit-o cum numai un copil poate iubi, am idolatrizat-o. a murit de Pasti, deci nu e intamplator ca eu dupa Pasti deschid subiectul asta, pentru ca retraiesc trecutul de Pasti cu o intensitate pe care nu o pot controla, ma pulverizeaza in jde bucati, iar anul asta am curajul pentru prima oara in viata mea sa cer ajutor. ma bate un gand ca poate virtualul nu e solutia cea mai ok (vad ca si alti copii captivi gandesc la fel si ezita, pot sa inteleg de ce), insa e singura solutie pe care o am acum. atat sunt de decisa sa primesc si sa ACCEPT ajutor, incat nu ma mai intereseaza cine ce crede, am nevoie de ajutor si basta si daca se gaseste aici, unde-s zeci de mii de ochi doar curiosi, whatever, ce se poate intampla rau? nimic. absolut nimic. barfe, ranjete, chicoteli? nu-mi pasa. citesc aici oameni cu suferinte mai mari decat ale mele. asa cum eu am nevoie de o mana de ajutor acum, asa au si ei. restul nu are importanta nici cat o ceapa degerata.
frumusetea captivitatii este si asta: ca nu-mi pot controla, in sensul de a anihila, dragostea nesfarsita pe care o am pentru mama si care e meritata pe deplin, nu am nici o indoiala si nici nu am ce sa iert. nu i-a fost in putere altceva, nu are nevoie de o iertare mai mare, cum zici tu, pentru ca nu are nevoie de nici o iertare, zic eu. :-) dragostea oricum nu ti-o poate lua nimeni, nu se vindeca, intri cu ea in pamant.
mama mea a fost de un milion de ori mai inteligenta, cultivata si cu adevarat frumoasa, decat mine. si infinit mai buna, un suflet care n-ar fi strivit o musca si totusi asupra mea a ridicat mana, cureaua sau ce-i venea la indemana. (nu zilnic, nu despre ea era vorba cu bataia zilnica, dar despre partea asta nu-s pregatita sa vorbesc inca.) rar, dar bine si, la vremea respectiva, credeam eu ca meritat. un copil captiv la randul ei, care a plecat singura la bucuresti cand avea 14 ani, urmand linia caii ferate, din satucul ei de langa dunare, sa se faca pilot de avioane (visul meu a fost sa ma fac cosmonaut:-)). a venit tata-su dupa ea si a scos-o de la liceu, a dus-o inapoi acasa sa o faca agricultoare, a fugit iarasi, pe aceeasi cale ferata, la pas, i s-au frant aripile din nou. la 16 ani reusea ceea ce niciun adult inaintea ei nu reusise intr-un proiect de construire a unei sosele importante care lega un oras de dunare de o comuna de judet. ar fi trebuit sa-i poarte numele. femeia asta ar fi daramat muntii daca ar fi dorit. venea dintr-o familie foarte saraca, 6 copii. si-apoi a reeditat povestea cenusaresei, s-a indragostit de tata, mostenitor de familie chiabureasca si cu legaturi regale, descendenti de mosieri si vita nobila, greci la origine. comunismul tocmai desavarsea cooperativizarea cand viitoarea ei soacra a vazut un interes major intre uniunea dintre mama si tata, nu vreau sa intru in amanunte de ce, si a tras sforile pentru nunta. cand, in noaptea de vis, mama a luat prima bataie de la tata, ca el iubea alta fata.
restul e aceeasi poveste, cred, regasita in familiile de tarani transmutate cu forta la oras, dezradacinate. tata, un caracter super charismatic, plin de povesti vanatoresti, absolut frumos, rasfatat, lenes, aventurier, ignorant. ah, da, si casanova. plecat tot timpul prin tara cu jobul, negasindu-si locul niciunde, retraind din amintirea gloriei de familie de altadata, niciodata impacat cu propria conditie. asa ca mama a dus povara. 17 ani supraplini de cele mai negre cosmaruri si violente inimaginabile. la 3 ani deja plecasem si eu de-acasa sa-mi caut tatal in timp ce mama ma cauta cu politia prin tot orasul. expeditii dintr-astea am tot reeditat, dar de fiecare data cautam altceva, nici eu nu mai tin minte chiar toate comorile inventate. tata a ridicat o singura data palma asupra mea, o data la masa ca nu voiam sa mananc pui si m-am trezit azvarlita si lipita de perete. gestul lui suprem de dragoste, fiind "fetita dulce a lu' tatutzu'" era sa ma urce in camion in dreptul volanului si sa ma lase sa conduc de la el din brate, promitandu-mi ca mergem sa vedem vulpea sau ursul sau whatever din padurea fermecata, care padure in general era casa vreunei alte amante, le-am pierdut sirul, io cu niste zdrente pe post de jucarii inchisa intr-o camera cu zilele, mama iar cautandu-ma cu politia. abandon.
intelegi de ce eu nu cred ca au nevoie de iertare? au fost victime. mama indragostita absolut orbeste de un barbat indragostit de whatever vise avea el, mama prea greu incercata de viata, tata nedorind sa incerce nimic altceva decat placere.
victime. ceea ce am devenit si noi, copiii acestui tip de parinti, cand a trebuit sa ne maturizam. victima nu are disponibilitatea emotionala sa ofere altcuiva. e prea imersata in "eu", angoasele personale, fricile, frustrarile, razvratirile, durerile proprii. intelegi,
nelia? daca ei au o vina, atunci si eu am o vina si toti copiii care perpetuam modelul de victima, adulti fiind.
molestarea...aveam 7-8 ani, un colonel de armata pensionat din blocul de vizavi, scara B...jucam hotii si vardistii cu ceilalti copii, ne cautam unii pe altii sa ne capturam prin subsolurile de bloc, aveam un pistol rosu de plastic, unica mea jucarie (au mai fost doua papusele de plastic la 11 ani, fara hainute si fara par). imi amintesc sarutul si palmele atingandu-ma. si-apoi fuga nauca printre boxele alea de la subsol, cautand usa de iesire. nimic altceva. nu stiu daca a fost altceva, nu pot sa-mi amintesc si nici nu stiu daca imi foloseste la ceva. am citit subiectul deschis de
stockholm cu hipnoza regresiva si ideea nu a starnit nici un interes in mine. colonelu' lu' peste a murit cateva luni mai tarziu, imi amintesc una dintre primele blasfemii contra lui Dumnezeu, in care oricum nu credeam si cum as fi putut sa cred, oare? eu la balcon, etajul trei, cortegiul funerar trecand prin fata blocului, cascheta deschisa, fanfara militara fain frumos, sotia raposatului cu fiica putin mai mare decat mine catarate pe platforma camionului, aplecate asupra cosciugului, plangand infiorator. si eu ranjind de fericire la etaj, nesatioasa sa cuprind cat mai mult in memorie din figura aia verzulie, pomadata, cu parul scurt si cretuliu alb-negru. cred ca l-am blestemat sa invieze, ca sa poa' sa mai moara inca o data si inca o data, de parca setea aia pentru suferinta lui ar fi putut fi potolita cumva, intr-atat a fost inima mea capabila de ura. copil fiind.
imi amintesc parul ei, lung lung si foarte des, castaniu roscat cu reflexe aurii, cum l-am mostenit si eu. as fi dat orice sa ma lase sa ma infasor in parul ei, nu puteam sa adorm decat cu mana in pletele alea magice. dar rareori ma lasa. adormeam plangand si tanjind, copil foarte mic fiind. sonia are liber sa-mi smulga parul din cap daca vrea, mi-a mostenit atasamentul acesta. asta sper ca-ti raspunde la intrebarea despre ce facem noi sa fim parintii de care nu am avut parte:
nelia, ce pot evita cu buna stiinta, evit. ce pot sa repar, repar. ce e de facut, nu stau pe ganduri si pun osul (inima, creierul, visele) la treaba. de restul, sa ne fereasca Dumnezeu si sa ma lumineze cum e mai bine.
reclama mascata