Mda,n-am mai scris nimic pt. ca nu a intervenit nimic nou.Saptamana trecuta s-a dus la scoala-cu aceeasi stare de panica,anxietate,dar nu a intrat in clasa desi terapeutul i-a dat ca tema sa stea 2 ore in clasa.Azi l-am dus eu la scoala;nu vroia sa coboare din masina;incet-incet l-am determinat cu calm si rabdare sa coboare,am urcat la et. 3 unde are clasa si i-am spus prof. -intamplator un fost coleg-ca va intarzia.N-a intrat deloc la ora,isi tot freca mainile,etc,iar eu am vorbit putin,calm si ma uitam pe geam ca sa nu se simta presat.In pauza l-au abordat fostii colegi iar el mi-a spua ca pot pleca linistita c-o sa intre la ora urmatoare.Am mai asteptat in masina cam 20 minute dar n-a iesit din liceu.Ca a stat la ore sau nu,nu stiu,mi-e teama sa sper.Maine cred ca voi face la fel.
W
Am mare nevoie de un sfat!
Deschis de
wonderful
, feb 17 2009 10:34
52 raspunsuri la acest subiect
#52
alevin
-
- Membri
-
- 110 mesaje
Membru incepator
Postat 21 septembrie 2009 - 15:51
Eu am avut acelasi tip de comportament ca si fiul tau.
E drept ca eram mult mai mica, cred ca aveam vreo 12 ani cand faceam asa, dar cred ca motivatia e tot aia: nu vroiam sa ma duc la scoala fiindca nu-mi placeau colegii care radeau de mine ca nu invat, ca chiulesc, samd si diriginta care ma batea constant la cap si-mi facea morala. Uram chestia asta. Eram si o fire foarte timida.
Ma faceam ca plec la scoala dimineata, apoi ma piteam intr-o scara de bloc si asteptam sa plece mama la serviciu si ma intorceam in casa. Apoi ma apucam de citit, cred ca am citit zeci de volume in cei 2 (doi) ani cat am facut asa( intre 11 si 13 ani am avut zeci, daca nu sute de absente). Abia am trecut clasa. Pur si simplu nu vroiam sa ma duc la scoala, fiindca nu-mi placea locul ala si nu vedeam nici un motiv suficient de bun ca sa ma duc.
Exact ca si fiul tau care mixeaza muzica, nu faceam nimic altceva decat sa citesc. Mama se dadea de ceasul mortii, am luat si bataie de cateva ori. Nu vroiam decat sa citesc. Nu ieseam din casa decat ca sa merg la biblioteca. N-aveam nici o prietena sau prieten,nici nu mai interesa sa am vreo relatie cu nimeni.
Apoi in clasa a 8 a mi s-a schimbat diriginta. A fost prima data in viata mea cand cineva mi-a aratat ca si eu contez. Care s-a interesat cu adevarat de mine, care ma vedea pe mine, nu o eleva oarecare dintr-a 8a B. Si tot pentru prima data in viata am vrut cu adevarat sa nu dezamagesc pe cineva. Si am inceput sa ma duc la scoala, sa invat, am tras tare in anul ala ca am intrat printre primii la un liceu cu "firma" de la noi din oras. Am facut toate astea de dragul Doamnei Diriginte.
Parintii mei sunt niste oameni destul de OK, dar nu intelegeau mare lucru din ce le spuneam ( ca nu-mi place la scoala). Ori de cate ori incercam sa le explic,ma emotionam si ma busea plansu'.
Mama, intai tipa la mine, apoi ma lovea, apoi plangea si ea. Si aveam asa un sentiment de, nu stiu sa explic, parca eram si victima si calau in acelasi timp. Uram discutiile astea care incepeau cu " Dar de ce faci asa?". Singurul raspuns care imi trecea prin cap era "D-aia!" completat cu o ridicare din umeri. Vroiam doar sa fiu lasata in pace!!!
In fine, sa scurtez, am iesit din starea aia doar cand am gasit pe cineva care mi-a starnit interesul, care mi-a dat sentimentul ca valorez ceva ca persoana. La mine, nimic altceva n-a mers.
Nu stiu daca ce ti-am povestit seamana cat de cat cu situatia ta, dar poate ajuta la ceva!
Bafta!
Andreea, mama lui 'Tefan
"He who fights and run away, lives to die another day."
E drept ca eram mult mai mica, cred ca aveam vreo 12 ani cand faceam asa, dar cred ca motivatia e tot aia: nu vroiam sa ma duc la scoala fiindca nu-mi placeau colegii care radeau de mine ca nu invat, ca chiulesc, samd si diriginta care ma batea constant la cap si-mi facea morala. Uram chestia asta. Eram si o fire foarte timida.
Ma faceam ca plec la scoala dimineata, apoi ma piteam intr-o scara de bloc si asteptam sa plece mama la serviciu si ma intorceam in casa. Apoi ma apucam de citit, cred ca am citit zeci de volume in cei 2 (doi) ani cat am facut asa( intre 11 si 13 ani am avut zeci, daca nu sute de absente). Abia am trecut clasa. Pur si simplu nu vroiam sa ma duc la scoala, fiindca nu-mi placea locul ala si nu vedeam nici un motiv suficient de bun ca sa ma duc.
Exact ca si fiul tau care mixeaza muzica, nu faceam nimic altceva decat sa citesc. Mama se dadea de ceasul mortii, am luat si bataie de cateva ori. Nu vroiam decat sa citesc. Nu ieseam din casa decat ca sa merg la biblioteca. N-aveam nici o prietena sau prieten,nici nu mai interesa sa am vreo relatie cu nimeni.
Apoi in clasa a 8 a mi s-a schimbat diriginta. A fost prima data in viata mea cand cineva mi-a aratat ca si eu contez. Care s-a interesat cu adevarat de mine, care ma vedea pe mine, nu o eleva oarecare dintr-a 8a B. Si tot pentru prima data in viata am vrut cu adevarat sa nu dezamagesc pe cineva. Si am inceput sa ma duc la scoala, sa invat, am tras tare in anul ala ca am intrat printre primii la un liceu cu "firma" de la noi din oras. Am facut toate astea de dragul Doamnei Diriginte.
Parintii mei sunt niste oameni destul de OK, dar nu intelegeau mare lucru din ce le spuneam ( ca nu-mi place la scoala). Ori de cate ori incercam sa le explic,ma emotionam si ma busea plansu'.
Mama, intai tipa la mine, apoi ma lovea, apoi plangea si ea. Si aveam asa un sentiment de, nu stiu sa explic, parca eram si victima si calau in acelasi timp. Uram discutiile astea care incepeau cu " Dar de ce faci asa?". Singurul raspuns care imi trecea prin cap era "D-aia!" completat cu o ridicare din umeri. Vroiam doar sa fiu lasata in pace!!!
In fine, sa scurtez, am iesit din starea aia doar cand am gasit pe cineva care mi-a starnit interesul, care mi-a dat sentimentul ca valorez ceva ca persoana. La mine, nimic altceva n-a mers.
Nu stiu daca ce ti-am povestit seamana cat de cat cu situatia ta, dar poate ajuta la ceva!
Bafta!
Andreea, mama lui 'Tefan
"He who fights and run away, lives to die another day."
