Nasterea unei stele... numita Stefania

Nasterea unei stele ...numita Stefania!

editez: pentru modificari si corectari.
cand am scris povestea, am scris-o cu cea mai mare graba, de frica parca sa nu uit cumva vreo emotie ceva [:)]

si pentru ca, peste o saptamana, fiica mea, va implini 3 ani, [olala]

mi-a starnit ceva reactii si melancolii...
nu stiu cand au trecut acesti ani..a crescut si ne-a umplut casa de bucurii mereu !!! si as dori sa-i ramana ca amintire, mai frumos scris ca un cadouas pe cand va fi mai mare, sa [:)]

citeasca !

Sa incep cu inceputul…

Conceperea!

Vroiam acest copilas cu toata inima mea si deja trecuse 4-5 ani si nimic…
Imi zic : "ei, n-am incercat destul… hai sa <muncim mai mult>"…
Vine in sfarsit, dar n-a fost sa fie… (este o poveste trista de care nu vreau sa vorbesc) poate asa a fost sa fie.. si poate nu era cine este acum…cine stie… Cel de Sus.
Oricum nu ne-am lasat.

Am recuperat fortele si am reincercat…
au urmat: multe analize, multe luni de asteptare, precum: multe sperante si multe teste.
Cand eram in pragul de a ne lasa pagubasi, intarzie … zile.." ei, ce sa fie?… simptome nimic;
eram mereu somnoroasa si obosita dar am crezut ca din cauza muncii.

Eram in prima zi de Pasti, cand imi trece inspiratia "sa mai stric un test" ....m-a trezit cu 2 liniutze.
Prima reactie, nu-mi venea sa cred..
a doua: intrasem in panica...
O parte din mine nu credea si o parte , se întreba "..si acum ce trebuie sa fac?"
Tremuram...imi tot repetam "voi fi mamica"
Nu stiam ce-i cu mine.
Imi era frica. De ce? Nustiu, de necunoscut.. pentru ca eu imi doream tare mult.

Sotul meu inca dormea. Eu ma trezisem cu noaptea'n cap.
Il trezesc, ca nu mai puteam astepta, si ii spun: " - Vei fi tatic!"
Si el, foarte linistit, îmi zice:"- Foarte bine!"
Ce înseamna asta? Nici tu entuziasm, o reactie cat de cat de entuziasm, nimic..
Nu ma asteptam la reactia asta. De parca ar fi stiut de inainte si eu ca si cum nu-as fi spus o noutate.

In fine, am trecut peste, am pus pe baza faptului ca e somnoros si stiu ca el de felul lui e calm mereu.
Ce ma asteptam sa imi sara'n brate? Mda, poate ca da.
Orice femeie cred, ca ar vrea, ca prima reactie a viitorului tata sa fie ceva extraordinar, atunci cand ii dai vestea, ca ii porti in pantece "rodul iubiri".

Dupa ce s-a trezit si s-a dezmeticit, bineinteles a "rumegat" stirea, a fost divers.
Am inceput sa vorbim si sa ne facem planuri.
Eram bucurosi, dar un pic si sceptici..

A doua zi, am fost la laboratorul de analize, unde am primit confirmarea: 21 de zile!
Wow...deja maricea bobita mea!
Dar acum incepeam sa ma preocup de altele. Eu sarbatorisem, fumasem si nici nu-mi aduceam aminte, daca nu cumva luasem vreo pastila.In fine, multe ganduri...

Nici nu stiu cum am rezistat pana la 7 saptamani, sa o pot vedea la ecografie.
I-am vazut si auzit inimioara. Batea tare-tare ,si decisa, iar pe ecran am vazut un punctulet mic, mic cat un varf de pix. Dar pulsa!
O emotie ce aveam!!!! nu-mi mai incapeam, dar si frica a venit dupa, sa nu patesc ca cealalta data. Defapt frica, mi-am purtat-o pana in clipa cand nu mi-am vazut-o in brate.
Incepusem sa o las mai moale cu munca, sa ma odihnesc mai mult, sa mananc mult mai sanatos si multe altele..ceea ce poate face o viitoare mamica pentru puiul sau!

Asta a fost primul pas, cu emotiile sale de atunci si bineinteles neinlocuitele dubii si incertete.
Au urmat emotiile primelor miscari si prima ecografie morfofetala, mandria(mea) de a sti ca e "roz".
wow... O fetitza sanatoasa!
ceva probleme pe langa(un fibrom care ar fi putut sa-i dea probleme, daca crestea impreuna cu sarcina) dar...am incercat din rasputeri sa nu ma gandesc decat la bine, ca nu aveam incotro!
Mai apoi , au urmat si greutatile dimensiunilor mele , caci cresteam vazand cu ochii, mai ales pentru ca intrerupsesem orice activitate sportiva si munca fizica de pana atunci.
Si bineinteles au urmat, stresul tuturor intrebarilor lumii: "cand mai nasc?", pentru ca ma vedeau asa crescuta

A fost o sarcina fara probleme. Aparte cateva contractii, pe la 4 luni. Si dat fiind faptul, ca avusem experienta negativa, doctorul a decis sa iau tratament preventiv sa opresc orice activitate si sa stau cat mai linistita, si la pat pana cand trec contractiile. Dupa, puteam face doar plimbari, ca efort.
Daca nu ar fi fost pentru aceste inconveniente care ma tineau "aprinsa", sa-i zic asa, si daca nu ar fi fost pentru "marimea" mea, adica sa se cunoasca kilele, care ma faceau din ce in ce mai greoaie, nici nu as fi zis ca sunt insarcinata.
Trecute contractiile, nu au mai fost nici un fel de probleme.
Totul a decurs frumos pana a venit ziua nasterii. Ea venise,dar fetita ba. Junioara mea nu vroia sa dea nici un semn.

Asa s-au facut 41+ de saptamani, cand am mers la spital sa vad cum e micuta, iar medicii au decis ca ar fi cazul sa-mi provoace nasterea.
Totusi, m-au mai last cateva zile (bineinteles sub ochii lor si super-controlata) poate, poate vine de la sine. Dar n-a vrut.[:)]Asa ca, am fost nevoiti sa luam masuri artificiale.
La un moment dat, am simtit cateva contractii nedureroase.
Incet, incet au venit si celelalte contractii cu dureri.Deveneau din ce in ce mai dureroase. Dar eu tot nu aveam dilatatie.
Doctorii si infirmierele incercau sa ma linisteasca , ca eu nu nasc in ziua aia. Venita seara, imi ziceau: " - maine o luam de la capat si daca nu vrea si nu vrea ne gandim serios la cezariana.(dat fiind faptul ca eram aproape in 42 de saptamani)
La inceput nici nu vroiam sa aud, nuu eu trebuie sa reusesc sa nasc natural, asta pana cand nu au devenit durerile groaznice. Dupa mi-o doream eu. Si macar de s-ar fi vazut vr-un semn ca as naste.
Dupa cateva ore in dureri, ma controleaza din nou. Monitoraje peste monitoraje, nimik, totul ok, dilatatie 0.

Mi-aduc aminte ca asistentele incercau sa ma linisteasca
"- Asta e doar inceputul! relaxeaza-te! astea nu’s nimic!
Daca tu crezi ca astea's dureri, imagineaza-ti cum vor fi cele ce vor veni cand incepi sa ai dilatatie ! "
Sa ma relaxez...
Le-am spus : "- e absolut imposibil! sa am dureri mai mari, eu sunt rezistenta la dureri, dar astea pot fi maximul.
Mi-aduc aminte, cum urcam si coboram scarile la maternitate, saream si topaiam pe trepte, ma plimbam intr-una, poate poate.
Eu obosita eram, dar de asteptare sa-mi vad printesa.
La un moment dat, mi-au injectat un antidolorific, ziceau ca macar sa ma linisteasca peste noapte, sa pot dormi si a doua zi, sa am forta sa o iau de la capat.
In fine, vazand ca ei sunt asa hotarati, am incercat sa ma linistesc, zicandu-mi ca daca si asa trebuie sa mai trec inca o zi prin asta, macar sa dorm. Dar de unde? eu incercam sa ma relaxez, dar cum stateam asa linistita intinsa,cum incepeau si mai tare sa ma ia. Nu ma puteam linisti cu nimic, in zadar incercam sa ma amagesc, trebuia sa sar din pat.
I-am implorat sa faca ceva, macar sa vada daca e vreo schimbare.
Ei, convinsi ca nu sunt si ca eu nu voi nastea in noaptea aceea.
Eu mi-o simteam. Totusi, imi trimisesem sotul acasa, daca ei ziceau ca nici urma de travaliu.(sotul meu trebuia sa asiste la nastere)
La insistentele mele, m-au pus din nou la monitoreje... nimic.
Contractii normale si nici macar nu erau regulate, dar cand m-au controlat, deja incepeam sa ma dilatez.
Nu va zic ce fericita devenisem !!!
Aveam dilatatie 2, care in scurt timp a devenit 5 (eu dureri ioc! unde's durerile alea de care vorbeau?)
Ma asteptam sa fie, asa cum au spus ei, muuuult mai rau.
Da’ de unde? eu nu mai aveam dureri!!!
Mi-au zis ca pot anunta sotul sa vina inapoi, doar ca nu se stie cand voi naste. poate dura ceva timp.
Eu asa cum am spus "mi-o simteam", si i-am sus : "- Vino repede ca nasc!
Ce sa mai spun ...
De acasa , pan' la spital cu masina, nu faceam in mo

#1

slimatei

#2

Ninia81

#3

pet.cost2005

#4

IreneCAM

#5

ramyteo

#6

Aralia

#7

katiapam

#8

gianina

#9

micio

#10

A_Iulia

Panic Questions

Last Blogs

Ultimele aprecieri