141 raspunsuri la acest subiect

[adriana]

Irina scuze, nici nu mai tin minte cat a costat.
Dar oricum, nu cred ca io sunt un barometru bun la chestii din astea, arunc banii cand vad carti, de nici nu-i vad cand zboara
Dar e un segment bun pe care ati intrat, nu prea exista carti pentru copii si lumea o sa ia, caci nu are din alta parte de unde. Cerere va fi, mi-e mila de oamenii saraci .. (gluma, hihi)

Gandacelu, eu am gasit-o la Libr. Sophia.. era bine ascunsa sub raft cred ca daca se pune anca sa scrie o poveste, o sa iasa super.. da' sa fie cu final fericit te rooog

Adriana, mamica lui [cavaler]Codrin si a[8**]Olgutei

[amuleta]

Pina la urma, ce-l defineste pe om cel mai mult, cred, este atitudinea fata de moarte. sa nu-ti "dai in stamba" in fata mortii si a suferintei, asta e tare greu... Moartea e un vizitator frecvent al vietii mele. Nu in familie dar printre cunoscuti. Cred ca omul trebuie sa invete cum sa moara la fel cum invata sa conduca sau sa inoate.

[conchita]

Carmen, puiule, imi pare nespus de rau pentru pisicul tau, bietul de el cum a murit! :-(( cum sa nu suferi? normal ca suferi, ar fi anormal sa nu, mai ales ca pisicul isi gasise "fericirea" la tine...eu nu mai sunt om intreg de cand il plimbam pe Kengi mai acum un an si ne-a atacat un dalmatian de am crezut ca gata, s-a terminat cu viata asta. nu-mi iese din creier plansetul indescriptibil al lui Kengi la mine in brate, cand incercam sa il feresc de coltii dalmatianului. urla saracutul de ma buseste plansul numai cand imi aduc aminte. am ramas shocata de-atunci, fac atac de cord de fiecare data cand il plimb si vad alt caine mai mare lasat liber prin cartier, de teama unui alt atac; nush ce-as face daca l-as mai vedea pe Kengi suferind in halul in care a suferit atunci! iar atunci pur si simplu nu m-am gandit la mine, ci la catelusul meu. noroc ca purtam o geaca mai grosuta si am scapat cu rani usoare, dar nici ca mi-ar fi pasat de mai rau, daca asta l-ar fi putut scuti pe Kengi de muscaturi.

cred ca ceea ce ne deznadajduieste cand intalnim moartea e forma sa violenta, cruda, abuziva, plina de suferinta. asta ne clatina si nici nu s-ar putea sa fie altfel. de piatra sa fii si tot ai sa suferi cand sufera altul, animal sau om. intrebarea care inca ma obsedeaza pe mine legat de moartea mamei este "de ce ea, si nu eu? de ce nu a fost posibil sa imi dea mie sa duc suferinta ei?".

si alta cumpana in moarte e cand ne gandim ca moartea altuia ni se intampla noua in primul rand, ca noua ni se face o nedreptate luandu-ni-se ce iubim, ca noua ni se adreseaza pedeapsa sau lectia - asta e vanitate si oarecum o cruzime sa ne imaginam ca Dumnezeu ar putea ingadui moartea cuiva drag numai ca sa ne lipseasca pe noi de fericire. ce simt eu ca martor al mortii e efect colateral, caci moartea, ca si nasterea, e o afacere individuala cu Dumnezeu. deci gandurile si sentimentele mele ar trebui directionate inspre ce "traieste" cel care moare, nu spre mine. ca daca tot la mine ma gandesc prioritar, e ca si cum si eu as parasi persoana care ma paraseste pe mine, murind. teoretic inteleg atitudinea potrivita, dar nu pot dicta sufletului ce sa simta. desi e devenita loc comun, expresia cu "umbra mortii" mi se pare exhaustiva si super expresiva. ca exact asa si este. ca moartea acopera soarele si pentru o parte din inimile celor din jur, iar locul ala odata umbrit, ramane rece, trist, agonic. sper ca se lumineazeaza la loc cand o sa imi vina randul, la vederea lui Dumnezeu, daca o sa merit intalnirea cu El.

[scarmanus]

Ce frumoase cuvinte puteti sa spuneti...Multumesc, Ana, incep sa nutresc speranta pentru mine. Adevarat zici, nu moartea in sine ne destabilizeaza ci forma ei violenta, cruda, abuziva si plina de suferinta, cum frumos spui tu. Trecerea asta de la stadiul de inima batand, la respiratie, oricat de slaba la...nimic, la stop, la incetare. Cum sa nu-mi pierd mintile cand acum cateva minute tinem un sufletel fericit in brate, iar cateva minute mai tarziu sa-l gasesc fara suflare pe caldaram, cu ochii tulburi. Scurgerea vietii din trup, minutele, secundele alea, asta fac din moartea trauma si soc. Faptul ca nu te astepti la ea cand toate merg bine. M-am gandit foarte mult la moarte weekendul asta, impotriva mea. Si m-am tot gandit, e cu neputinta sa sufar asa, si totusi cat de verosimila e durerea. Daca ar fi murit pe balcon de boala, as fi fost gata sa gasesc o explicatie conciliatoare, n-a rezistat saracu', am facut tot ce-am putut. Dar sa moara cum a murit a fost prea mult pentru mine, a fost absurd, a fost de neinteles. Si in fapt nici macar moartea in sine nu m-a traumatizat asa tare cat gandul ca el a suferit peste poate in fractiunile acelea de secunda, cand nu stia ce se intampla cu el. Cand poate motaia fericit in soare, sau alerga o gaza, sau era pur si simplu fericit, iar apoi a alunecat. Nu pot sa cred ca asemenea intrebari si spaime nu exista si in animale.

Nu m-am simtit deposedata de bucuria de a-l vedea pe balcon cum se inzdraveneste, ci am simtit ca pisoiului i s-a facut o nedreptate. Adica de ce Doamne l-ai lasat sa se inzdraveneasca, sa fie fericit si el cateva zile, ca apoi sa-i trimiti o moarte asa apriga. As fi preferat de o mie de ori sa ma chinuiesc eu cu el curatandu-i litiera de nshpe mii de ori pe zi, sa-l duc la doctor, sa-l curat, sa-l ingrijesc, decat sa moara cum a murit. Ce vrea oare Dumnezeu sa-mi spuna si eu sunt prea nevolnica sa inteleg?



pisici, flori si jucarele



______________________________

When the heart is full of love, the world is full of beauty

[scarmanus]

Va rog sa ma iertati, eu tot pe langa subiect sunt. Fac mari eforturi sa-mi epuizez rezervele de durere, iar daca vorbesc cu voi parca ma simt mai bine...



pisici, flori si jucarele



______________________________

When the heart is full of love, the world is full of beauty

[conchita]

quote:

---

Originally posted by scarmanus
Ce vrea oare Dumnezeu sa-mi spuna si eu sunt prea nevolnica sa inteleg?

---

daca exista cumva o lectie si pentru cei ramasi, ma risc tot eu cu un raspuns, despre lectia mea. ma rog doar ca tu sa inveti lectia asta, daca e cumva aceeasi, acum, nu maine cand va fi prea tarziu: sa continui sa iubesti total, fara rezerve. de la mine au plecat toti cei dragi, fara exceptie, am ajuns sa imi fie frica sa ma atasez de oameni absolut fara rezerve si, cum am mai marturisit, inconstient sa comit fapte dezastruoase ca sa ii indepartez deliberat de mine pe cei de care incep sa ma atasez. pentru ca "stiu" ca oricum vor pleca, mai devreme sau mai tarziu. iubesc cu jumatati de masura si cu certitudinea sfarsitului. nu face ca mine. gandeste-te ca pisicului tau i-a fost totusi dat sa apuce sa vada si ce inseamna sa fii iubit, fara griji, in pace. altora nu. deci iubeste mai departe, adu fericire si in viata altor pisici, oameni, pietre, flori... asta cred ca e lectia...

[amuleta]

Cu ani in urma am avut o pacienta tare bolnava. Fiica ei, femeie in toata firea si cu familie, o iubea atit de mult incit dormea la patul ei, pur si simplu isi diviniza mama. Femeia s-a imbolnavit tot mai tare si-n fiecare luna era in spital cu alta problema : odata i-au amputat un picior, apoi pe celalalt, apoi i-au scos vezica biliara, apoi i-au pus o sonda urinara,...ma rog, era jalnic sa vezi corpul uman ciopirtit, invadat, desacralizat intr-un fel pe bucatele. Zimbea mereu si-mi zicea in secret "eu sint gata dar fiica mea nu este". Sfintenia vine in multe forme dar parca nici una nu-i ca sacrificiul. Mi-ar place sa scriu o carte intitulata "Valoarea didactica a mortii pentru privitori", romanii stau mai bine la capitolul asta dar societatea americana e la pamint.

[bagoiu]

Amuleta, ceea ce spui tu e o extraordinara lectie de viata (sau de moarte!) si de sfintenie.
Apuca-te de carte!


Irina & trupa

Ceea ce la oameni nu este cu putinta la Dumnezeu este cu putinta.

[casandra]

Si eu ma gandesc, aproape neincetat, la moarte, de cand mi-am vazut bunica sfarsindu-se. Bunica, in timpul vietii, a fost o femeie foarte activa, dominatoare si foarte atasata de bunurile pe care le detinea. M-a tulburat foarte tare sa o vad neputincioasa. Ce a luat cu ea dincolo din tot ceea ce a strans o viata intreaga? Nimic. Ce luam cu noi cand ne sfarsim aici? Un parinte spunea ca relatiile cu ceilalti. Cat de atenti suntem la legatutile pe care le avem cu cei din jurul nostru?

[Mirunda]

Eu cred ca un singur lucru luam cu noi, cand plecam, de cealalta parte a vietii noastre: DRAGOSTEA...cea pe care o daruim celorlalti, in primul rand, si cea pe care o primim noi...cateodata...E un lucru MARE de tot, si de fapt, singurul, cred eu, care conteaza cu adevarat...

"Copilului tau, atunci cand este mic, sa ii daruiesti radacini, atunci cand este mare, aripi".
Ne-am mutat in Franta......URAAA!!!