din danion vasile - parintele calsitrat
pacatele preotilor
“Când Iisus vru sã se întoarcã în Nazaret, oraºul era aºa de schimbat, încât el nu-l mai recunoscu. Na za retul, în care trãise ºi care era altãdatã numai vaiete ºi lacrimi, era acum plin de hohote de râs ºi de cântece. Hristos, intrând în oraº, vãzu sclavi încãrcaþi cu flori, grãbind cu toþii spre scãrile de marmurã ale unei case construite toatã din marmura albã.
Hrist intrã în casã ºi, în fundul unei sãli din jasp, vãzu rãsturnat pe un culcuº de purpurã un om în al cãrui pãr nepieptãnat erau încâlciþi trandafiri roºii ºi ale cãrui buze erau roºii de vin. Hrist se apropie de el, îi atinse umãrul ºi-i zise:
– Pentru ce duci aceastã viaþã?
Omul se întoarse, îl recunoscu ºi îi rãspunse:
– Eram lepros ºi tu m-ai vindecat, de ce aº duce altã viaþã?...
Hristos ieºi din casa aceea. În stradã vãzu o femeie cu obrajii fardaþi ºi purtând veºminte colorate ºi în cãl þãri împodobite cu perle. Pe urmele ei, un om în tr-o hainã în douã culori pãºea cu ochii plini de do rin þã. ªi Hrist se apropie de omul acela, îi atinse umã rul ºi-i zise:
– Pentru ce urmãreºti aceastã femeie ºi o priveºti astfel?
Omul, întorcându-se, îl recunoscu ºi-i rãspunse:
– Eram orb ºi tu m-ai vindecat. Ce aº putea face acum cu vederea mea?
ªi Hrist se apropie de femeie:
– Calea aceasta pe care umbli tu este cea a pãcatului; de ce mergi pe ea?
Femeia, recunoscându-l, îi zise râzând:
– Calea pe care merg acum e dulce ºi tu mi-ai iertat toate pãcatele.
Atunci Hrist se întristã foarte ºi voi sã pãrãseascã oraºul acela.
Dar, ieºind din oraº, vãzu în sfârºit, pe marginea unui ºanþ, un tânãr ce plângea. Hrist se apropie de el ºi, atingându-i buclele pãrului, îi zise:
– De ce plângi, prietene?
Tânãrul ridicã ochii ºi, recunoscându-l, îi rãs punse:
– Eram mort ºi tu m-ai înviat; ce aº putea face acum cu viaþa mea?
Oscar Wilde*
Textul de mai sus face parte dintre acele savuroase po veºti pe care le rostesc cu emfazã cei care neagã faptul cã rostul omului este de a merge spre rai pe calea arãtatã de Hristos prin Bisericã. Vom explica prin ce anume se lea gã acest fel de povestiri de problema pãcatelor preoþilor.
Mulþi oameni au auzit în zilele noastre de Hristos, dar puþini trãiesc dupã cum ne-a învãþat El. Mulþi vorbesc despre Hristos, dar puþini merg pe calea mântuirii. Motivul principal este puþinãtatea credinþei lor în Dumnezeu.
Povestirea lui Oscar Wilde este reprezentativã pentru modul în care înþeleg aceºtia rostul Întrupãrii Fiului lui Dum nezeu. “Poate cã într-adevãr Hristos a vindecat le proºi, a înviat morþi, a iertat pãcatele pãcãtoºilor. ªi ce dacã? Câtã vreme nu a fost în stare sã ne ajute sã avem o viaþã plinã de bucurii, rãmâne sã fãurim noi înºine o astfel de viaþã...“
ªi oamenii trãiesc departe de Hristos ºi de Bisericã. Vin la bisericã de Paºti ºi de Crãciun, pentru a lua o gurã de aer duhovnicesc înainte de a se duce la petreceri festive. Oricum, nu întârzie prea mult înãuntru, de teamã ca nu cumva acest aer sã le strice buna-dispoziþie, transformându-i în niºte credincioºi “de rând“.
“ªi ce dacã Hristos a înviat morþii, câtã vreme pe noi nu ne intereseazã acest fapt?“, se întreabã aceºtia. Ei pierd din vedere un lucru: cã Hristos a înviat ºi pentru ei. Hristos îi cheamã ºi pe ei la mântuire.
Povestioara lui Oscar Wilde, oricât de interesantã li s-ar pãrea admiratorilor, suferã de o hibã: e inexactã. Adicã nu respectã adevãrul istoric. Fiul lui Dumnezeu nu a ve nit pe pãmânt nici ca sã învie morþii, nici ca sã vindece pe cei bolnavi trupeºte. Ori de câte ori Hristos a fãcut mi nuni, le-a fãcut mai ales pentru folosul sufletesc al oamenilor. Bolnavii pe care i-a vindecat ºi-au schimbat viaþa, pãcãtoºii cãrora le-a iertat pãcatele au pus început bun mântuirii, pornind pe calea sfinþeniei. Pentru asta a venit Hristos, pentru a-i sfinþi pe oameni, pentru a le arãta drumul spre rai.
Minunea cea mare nu a fost cã bolnavii s-au vindecat, pen tru Dumnezeu nici o vindecare nu este cu neputinþã, mi nunea cea mare este cã pãcãtoºii s-au lepãdat de pãcate. Hristos a venit ca sã-i înveþe pe oameni sã trãiascã viaþa cea adevãratã, viaþa binecuvântatã de Dumnezeu.
“Ucenicii“ lui Oscar Wilde nu vor sã înþeleagã aceastã viaþã. Preferã sã gãseascã o sumedenie de motive pentru a-ºi justifica necredinþa ºi iubirea de patimi. “Dacã viaþa creºtinã este o viaþã plicticoasã, o viaþã searbãdã, de ce nu ne-am scãlda în bucuriile vieþii pãgâne?...“, se întreabã aceºtia. ªi se scal dã în patimi ºi în minciunã, fericiþi cã au reuºit sã se ascundã de Hristos ºi sã Îl pãcãleascã pe Dumnezeu.
Unul dintre marile lor atuuri este faptul cã “preoþii sunt pãcãtoºi“. Acest refren, care face deliciul presei, este la fel de adevãrat precum formula: “toate pisicile sunt negre“ sau “toþi oamenii poartã ochelari“.
Nu toþi preoþii sunt pãcãtoºi, aºa cum nu toþi oamenii poartã ochelari. Dar lor, cei pe care îi voi numi “discipolii acestui veac“, le place sã se mintã. Cum gãsesc un preot pã cãtos, imediat fac mare vâlvã. Îi vâneazã cu aceeaºi râv nã cu care pe vremuri erau vânate vrãjitoarele din Salem.
“Dacã pãstorii sunt pãcãtoºi, de ce sã fim noi altfel?“, se întreabã aceºti eroi ai cugetãrii. Ei uitã cã Hristos nu a spus niciodatã creºtinilor: “Trãiþi curat, aºa cum trãiesc pãs torii voºtri“. Dumnezeul Sfintelor Scripturi spune însã cu putere: “Sfinþiþi-vã ºi veþi fi sfinþi, cã Eu, Domnul Dum nezeul vostru, sfânt sunt“ (Levitic, 11, 44).
Aceasta este învãþãtura creºtinã pe care nu vor sã o pri meascã “discipolii“. Oricât de pãcãtoºi ar fi preoþii, credincioºii nu trebuie sã se abatã de la învãþãturile Evangheliei.
Dar, aºa cum sunt ºi preoþi pãcãtoºi, aºa sunt ºi preoþi cu viaþã sfântã. Cârtitorii le gãsesc însã ºi acestora fantomatice defecte, pentru a nu fi nevoiþi sã le recunoascã vir tutea: “Pãrintele Cleopa? Dãdea niºte canoane imposibil de fãcut. Pãrintele Arsenie Papacioc? A fãcut închi soa re politicã. Pãrintele Justin Pârvu? Nu e îngãduitor cu pã ca tele ºi slãbiciunile noastre“.
Uite-aºa, încet-încet, cârtitorii reuºesc sã se mintã pânã ºi pe ei înºiºi. Bine cã nu au trãit cu sute de ani în urmã, cã le-ar fi gãsit defecte chiar ºi Pãrinþilor care au intrat în Sinaxar.
Oricât de împietriþi la inimã ar fi aceºti cârtitori ºi chiar dacã exagereazã pãcatele preoþilor, nu trebuie sã negãm faptul cã, pânã la un punct, au dreptate. Existã ºi preoþi nevrednici, din cauza cãrora creºtinii mai slabi în credinþã pãrãsesc Biserica ºi aleargã la secte, crezând cã acolo vor gãsi modele vrednice de urmat.
Existã ºi preoþi nevrednici. Chiar dacã presa exagereazã de multe ori, chiar dacã adesea bârfele oamenilor nu au nici un grãunte de adevãr, existã totuºi ºi preoþi nevred nici. Numai cã existenþa lor nu e o dovadã a faptului cã Biserica nu ar fi Mireasa lui Hristos. E doar o dovadã a faptului cã ºi-au folosit în mod greºit libertatea.
Nu trebuie sã uitãm nici cã, de multe ori, presa aruncã cu pietre chiar ºi în pãrinþi cu viaþã curatã: astfel de articole de senzaþie se vând ca pâinea caldã. Dupã ce un pã rin te este acuzat de un pãcat pe care nu l-a fãcut, mulþi îl vor judeca cu asprime. Dacã s-ar scrie o sutã de articole care sã lãmureascã adevãrul, în inimile multora va rãmâne totuºi un semn de întrebare: “De unde a apãrut fumul, dacã nu e nici un foc?“
Trebuie lãmuritã aceastã dilemã. Mass-media constituie una dintre principalele puteri ale societãþii. De aceea chiar ºi unii oameni ai Bisericii se tem sã nu fie luaþi în vizorul ei. Dar pentru cine Îl slujeºte pe Hristos, nu existã motiv de teamã.
“Dacã vrea, presa poate zdrobi pe oricine...“ Acesta este un mit fãrã nici un fundament. Ce poate face presa? Poate lansa o sumedenie de zvonuri neadevãrate despre capii Bisericii ºi despre clerici. Oricât de mari ar fi minciunile lan sate, totuºi ele nu ar face altceva decât sã sporeascã sfinþenia celor învinuiþi pe nedrept.
Crucea prigonirii nu este nouã în istoria Bisericii. Nu a fost nevoie sã aparã radioul, televiziunea sau internetul pentru ca bârfele pe seama slujitorilor lui Hristos sã se rãs pândeascã cu viteza fulgerului. Numeroºi sfinþi au fost învinuiþi de pãcate pe care nu le-au fãcut. Dar ei au rãbdat cu smerenie aceastã formã de martiriu nesângeros ºi au dobândit cununa sfinþeniei. Unora dreptatea le-a fost vã ditã abia dupã moarte. Nu de puþine ori însã Dumnezeu a fãcut dreptate aleºilor sãi încã din timpul vieþii ºi clevetitorii au fost fãcuþi de ruºine.
Aº putea aminti aici faptul cã Sfântul Ioan Maximo vici, marele fãcãtor de minuni, arhiepiscopul din San Fran cisco, a ajuns în faþa tribunalului civil, spre satisfac þia duºmanilor sãi. Dumnezeu i-a fãcut dreptate sfântului ierarh, ºi viclenia prigonitorilor sãi a ieºit la ivealã. Dacã ne-am gândi la un alt mare sfânt ierarh fãcãtor de minuni (iatã cã existã ºi ierarhi care spulberã orice zvon despre lip sa de credinþã a pãstorilor Bisericii), ºi anume la Sfântul Nectarie de Eghina, putem spune cã tocmai clevetirile duºmanilor sãi i-au fost, într-un fel, prilej de sfinþire. Prin rãbdarea clevetelilor, el, care fusese izgonit din Patriarhia Alexandriei, a ajuns mai slãvit decât toþi ierarhii alexandrini din vremea sa la un loc. Îndrãznesc sã cred cã, dacã Sfântul Nectarie ar fi trãit astãzi, s-ar fi putut face emi si uni foarte palpitante despre pãcatele pe care i le-au re pro ºat clevetitorii de altãdatã. S-ar fi putut scrie articole lungi. S-ar fi creat chiar un site special pe internet. Sfântul Nec tarie ar fi rãbdat toate aceste prigoniri nedrepte, aºa cum le-a rãbdat ºi pe celelalte.
Modul în care vrãjmaºul mântuirii loveºte în clericii cu viaþã sfântã nu este nou, doar pare nou. ªi, chiar dacã cei clevetiþi pe nedrept suferã din cauza clevetelilor (atât pentru Sfântul Nectarie, cât ºi pentru Sfântul Ioan Maximo vici prigonirea a fost pricinã de întristare, ºi nu de bucu rie), Dum nezeu îi rãsplãteºte cu îmbelºugare pentru rãb da rea cu care îºi poartã crucea. De aceea, o biruinþã vre mel nicã a celor care, folosindu-se de atotputernicia mijloacelor mass-me dia, lovesc în pãstorii aleºi se va transforma, în timp, în biruinþa celor loviþi.
Afirmând cu toatã convingerea cã unii pãrinþi sunt în vi nuiþi de pãcate pe care nu le-au sãvârºit nu înseamnã cã neg faptul cã existã ºi preoþi care pãcãtuiesc. Evidenþele nu pot fi negate. Ar trebui ca oamenii sã nu se mai sminteascã de cãderile unor astfel de preoþi. Ar trebui sã meargã la pã rinþi sporiþi în viaþa duhovniceascã, fãrã a se scârbi de cei dintâi. Pãrintele Sofronie de la Essex, fiind întrebat ce pot face creºtinii care se smintesc de nevrednicia pãstorilor lor, a rãspuns: “Sã facã efortul de a cãuta pãrinþi cu viaþã curatã ºi sã îi asculte pe aceia“.
De multe ori, oamenii considerã cã pãstorii nu sunt buni pentru cã nu îi lasã sã ducã o viaþã de compromis. Pre ferã sã îi pãrãseascã pe aceºtia pentru a gãsi preoþi mai în gãduitori, care nu le cer sã meargã pe calea cea îngustã a Evangheliei. Acest lucru dovedeºte cã oamenilor le stã în fire sã gãseascã tot felul de motive pentru a nu trãi cum învaþã Evanghelia.
Dacã oamenii ar iubi învãþãturile Evangheliei, atunci ar merge pe calea mântuirii oricât de pãcãtoºi ar fi preoþii lor. De-a lungul istoriei Bisericii au fost mulþi creºtini care au avut pãstori nevrednici, dar nu s-au smintit de ei ºi au dobândit raiul. Aceasta dovedeºte cã, deºi pãstorii nu au ºtiut sã fie modele pentru cei pãstoriþi, Dumnezeu i-a ajutat pe cei din urmã sã meargã pe calea cea îngustã. Capul Bisericii nu e nici preotul, nici episcopul, nici chiar patriarhul de la Constantinopol. Capul Bisericii e Hristos ºi El Însuºi poartã de grijã celor credincioºi, oricare ar fi piedicile cu care aceºtia se confruntã. E lesne de înþeles cã, acolo unde pãstorul nu e model, pãstoriþii îl urmeazã în pãcat. Dar Dumnezeu biruieºte neputinþele omeneºti ºi, acolo unde preotul nu e vrednic, credincioºii Îl pot urma pe singurul care e vrednic sã le fie model: pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Cei slabi în credinþã ar trebui sã îºi dea seama cã nimic nu e mai important decât mântuirea. ªi dacã aflã cã vreun preot a cãzut în pãcat, sã nu se sminteascã, ci sã se roage pentru el. E foarte greu acest cuvânt. Dar oricine vrea sã se mântuiascã, trebuie sã îl þinã. Noi vrem sã ne mântuim ºi în acelaºi timp vrem sã ne judecãm aproapele. Dar cele douã lucruri sunt contrare. Nu avem dreptul sã osândim pe nimeni. În clipa în care osândim, devenim noi înºine pãr taºi pãcatului.
Asta nu înseamnã cã trebuie sã acceptãm pãcatul. Sfinþii Pãrinþi ne învaþã sã iubim pãcãtosul, oricare ar fi el, dar sã nu iubim ºi pãcatul sãu. Pãcatul trebuie urât, indiferent cine ºi de ce l-ar sãvârºi. Pãcatul este pãcat, chiar dacã îl sãvârºeºte un laic sau un preot. Sã nu fim îngãdui tori cu pãcatul, vãzând cã unii pãstori pãcãtuiesc. Fie care îºi va avea plata lui, dupã faptele sale. ªi nu trebuie sã ju de cãm noi pe nimeni. Pe fiecare îl va judeca Însuºi Dum ne zeu, la vremea cuvenitã.
Nu este problema noastrã de ce îngãduie Dumnezeu sã pãcãtuiascã unii preoþi. Dumnezeu pe toate le vede ºi le rãs plãteºte dupã cuviinþã.
Vorbele pãrintelui Calistrat despre cãderile preoþilor ar putea fi considerate dure. Dar nu sunt cu nimic mai dure decât cele ale Sfinþilor Pãrinþi care i-au mustrat pe preoþii nevrednici. Sfântul Grigorie de Nazianz mãrturisea:
“Mi-a fost ruºine sã fiu alãturi de ceilalþi preoþi care, cu nimic mai buni decât gloata, mare lucru dacã nu chiar cu mult mai rãi, intrã în locurile cele preasfinte cu mâini ne spã late, cum se spune, ºi cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucã de altar, se în ghesuie ºi se împing în jurul Sfintei Mese, ca ºi cum ar so coti cã preoþia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slu jire plinã de rãspundere, ci domnie fãrã îndatoriri. ªi sunt aceºtia la numãr aproape mai mulþi decât cei pe care-i pãs toresc. Slabi în credinþã, ticãloºi, cu toatã strãlucirea lor!“*
***
– Pãrinte Calistrat, nu este greu sã observãm cã, deºi majoritatea românilor sunt botezaþi în Biserica Ortodoxã, totuºi numãrul celor care vin la slujbe, duminica sau în sãr bãtori, este foarte mic. Deºi ne bucurãm cã s-a înmulþit nu mãrul tinerilor care vin la bisericã, totuºi procentul celor care intrã în sfintele locaºuri doar la Paºti ºi la Crãciun este foarte mare. Nici cu adulþii situaþia nu este mai bunã. S-au fãcut niºte calcule aproximative: dacã toate bi se ricile din Bucureºti ar fi pline, în ele nu ar încãpea nici mãcar a zecea parte din locuitorii Capitalei. Faptul cã multe biserici din Bucureºti sunt pline nu înseamnã deci cã oamenii s-au apropiat brusc de Dumnezeu. Libertatea religioasã de dupã ’89 a dat nu numai prilejul apropierii de Bisericã, ci ºi prilejul intrãrii într-o multitudine de gru pãri sectante. Mulþi au preferat sã se implice în miºcãri religioase pseudocreºtine sau chiar orientale. ªi mai mulþi însã au preferat sã aibã o credinþã personalã, cãldicicã, ce nu are nevoie de slujbele bisericeºti ºi care le permite sã trãiascã o viaþã pãtimaºã. Care credeþi cã sunt principalele motive care îi þin pe oameni departe de Bisericã?
– Biserica este într-un mare colaps spiritual. În pri mul rând, a avut loc marea rupturã de la revolu þie, când s-au deteriorat puþin principiile de formare a pãstorilor în bisericã. S-a intervenit uºor, prin dife ri te metode (ºi nu vreau sã le amintesc); oricum, acestea sunt neprincipiale, nespirituale ºi duc la princi piul lui Simon Magul, al lui Anania ºi Safira, al bubosului Ghezi, care au fost urâþi de Dumnezeu. Este clar cã harisma Duhului Sfânt lucreazã în pãstori pe mãsura chemãrii pe care au avut-o.
La ora actualã, în Bisericã, principalul lucru trebuie sã fie deosebita atenþie a episcopilor faþã de preoþii din episcopie; ei trebuie cu adevãrat sã fie condu cãtorii noºtri spirituali, implicaþi ca adevãraþi taþi în Bisericã, sã ºtie exact ºi sã ia aminte la cauzele pentru care suferã Biserica. Unde întâlnesc un preot be þiv, sã-l elimine, unde întâlnesc un preot desfrânat, sã-l elimine, unde întâlnesc un preot care-ºi bate joc de epar hia sau de parohia lui, sã-l elimine, când un preot nu-ºi face datoria sau nu este la dispoziþia cre din cioºilor, nu le deserveºte cerinþele morale ºi spirituale, sã-l elimine.
Adicã sã nu vii sã stai cu jalba în proþap la episco pie ºi la secretariatele episcopiei ºi sã nu treci peste acea bolnavã nomenclaturã de douãzeci de birouri, iar episcopul sã afle abia dupã 5-6 ani ce se întâmplã în parohia respectivã, ascultând el cu urechea o vorbã de ici sau o vorbã de colo, iar subalternii lui sã mear gã pe principiul: “Pânã la Dumnezeu, te mãnân cã sfinþii“.
– Proverbul acesta are ecouri serioase în astfel de birouri...
– Sfinþii n-au mâncat oameni niciodatã. Ei i-au ajutat pe oameni sã ajungã la Dumnezeu. Aºa ºi subalternii sau cei care sunt puºi în subordinea episcopului locului trebuie necondiþionat sã-i aducã la cu noº tin þã orice lucru nedenaturat, aºa cum este, sã-l pre zinte aºa cum a fost expus, nu cu pãrtiniri, în care tot vinovatul e cel care vine ºi reclamã. Pentru cã pe acest fond ºi la acest parametru s-a ajuns la un laicat bolnav.
Nu pãstorii s-au stricat, pãstorii erau deja stricaþi, s-a stricat laicatul de tot. ªi atunci preotul spune: “Preasfinþite, mie sã-mi faci salariu, cã nu mai am din ce trãi în parohie!“ Pãi, când ai ajuns sã ceri salariu Preasfinþitului cã nu mai ai din ce sã trãieºti în parohie atunci tu eºti omul mort care trebuie schimbat de acolo, pentru cã adevãratul preot ortodox nu va muri de foame niciodatã în parohia lui. Orice om are de sfinþit tãrâþa unui animal, de împãrtãºit un bolnav, de botezat un copil, de cununat o fatã, de înmormântat un defunct, de fãcut o sfinþire, o aghiasmã, o sfeº ta nie, un Maslu, ºi tu dacã ai fi un preot activ ºi adevã rat, ai trãi cu adevãrat din laptele Scripturii ºi din lâna oilor pe care le pãstoreºti, fãrã sã ai nevoie sã te închini statului ca sã-þi dea el nu ºtiu ce salariu de prin cipiu de trei sau patru milioane, cã ai nu ºtiu ce diplomã sau nu ºtiu ce capacitate luatã, cu nu ºtiu ce notã.
Tu trebuie sã fii adevãratul pãstor de suflete care sã reînvie parohia respectivã. Biserica suferã de un co laps intelectual prin faptul cã, în cei cincizeci de ani de comunism s-au promovat multe valori negati ve, care ºi astãzi sunt bine înrãdãcinate. Deþin bani, pu tere ºi relaþii, deþin funcþii clare ºi categorice, de ne clintit, în sate ºi parohii care la ora actualã încã au filii ºi ar trebui sã aibã biserici.
Episcopul ar trebui sã studieze la modul categoric fiecare parohie în parte ºi s-o analizeze cu credin cio ºii, sã vadã dacã preotul este pe cerinþa credincio ºi lor. Episcopul trebuie sã ºtie dacã vrednicia îl mai poate lãsa pe preot în parohia respectivã; sã nu conteze examenul de capacitate preoþeascã, datã prin trei întrebãri din Dogmaticã.
– Puteþi da mãcar un exemplu care sã arate la ce se poa te ajunge când preotul nu îºi ia în serios atribuþiile preoþeºti?
– Am întâlnit un caz într-un sat din judeþul Bacãu mi se pare, unde un preot, care a fost solicitat sã facã o dezlegare, i-a spus persoanei respective: “Ai vrãji, trebuie sã te botez a doua oarã, ca dracul, când vine, sã nu-þi mai cunoascã numele ºi sã nu mai nimereas cã vraja la tine...“ ªi efectiv a botezat-o pe creºtina res pectivã, fãcând-o din Dorina, Elena, îmbrãcatã în cãmaºã albã, cu naº de botez, cu mirungere ºi cu bo te zare, turnându-i apã cu capul aplecat deasupra cris telniþei ºi tunzându-i pãrul exact ca la un botez normal. Sunt ferm convins cã acest lucru nu a ajuns la urechea episcopului, episcopul nu ºtie cã are ase me nea elemente rãmase de pe vremea ceauºistã, când se fãcea preoþie comunistã cu cai de lemn.
– Cum vedeþi situaþia de atunci, comparativ cu cea de acum?
– Biserica avea diferite elemente mediocre de preoþie ºi suferea de anumite traume spirituale. Acum existã atâta informaþie spiritualã ºi religioasã, capacitãþi preoþeºti ºi reciclãri, tot ce vrei, ºi poþi sã-þi verifici permanent clericii. Poate este nevoie ca tineretul care s-a ridicat acum sã fie pus în parohii, sã fie acolo ºi sã înveþe de la cei bãtrâni; dar, în acelaºi timp, sã nu colecteze ºi greºelile care se fac. Dacã episcopul va rãmâne un simplu funcþionar bisericesc, slãvit de creº tini cu ocazia sfinþirilor, resfinþirilor de bisericã, cu ocazia hramurilor, a slujbelor arhiereºti, nu este de ajuns. Episcopul trebuie sã fie la inima poporului, pentru cã, în momentul în care episcopul este în mij lo cul poporului, Hristos este în mijlocul poporului ºi Bi serica este în mijlocul poporului.
Ar trebui sã renunþãm, trebuie neapãrat renunþat la acele slogane prin care predicile preotului sfârºesc cu “avem popor credincios ºi bun, avem popor cre din cios ºi evlavios, avem popor jertfelnic, avem po por rãbdãtor“.
– Aceste sloganuri încearcã sã acopere situaþia realã, aratã lipsa dorinþei de a privi adevãrul cu ochii deschiºi...
– Avem nevoie ºi de un popor credincios, ºi de un po por intelectualizat, trezit ºi spiritualizat ortodox, avem nevoie de un popor receptiv la chemarea preotului ºi episcopului, avem nevoie de un popor care sã nu fie receptiv la atacul sectelor, la atacurile neocreº ti ne sau la învãþãturile greºite, avem nevoie de un tineret receptiv la cerinþele Bisericii. Pentru ca viitorii clerici ºi preoþi sã nu mai confunde preoþia cu ingineria, sau cu medicina ori cu avocatura.
Avem nevoie de un popor care sã fie permanent la în demâna Bisericii, ori de câte ori este nevoie, în orice activitate filantropicã ºi caritabilã: sã fie un po por care sã raþioneze cui face binele, când îl face, de ce-l face, pe ce principiu ºi cu ce scop, iar episcopul trebuie sã fie un fel de mamã spiritualã a poporului, nu cineva de care nu ai voie sã te atingi...
– “El este stãpânul. Stãpânul nu e ca o mamã? Nu i se cântã ‘Întru mulþi ani, stãpâne’?“, se poate întreba omul din popor. Deºi în cãrþile de cult greceºti termenul folosit are alt sens...
– În momentul în care i se cântã “Întru mulþi ani, stãpâne“, poporul sã vadã în el punctul de referinþã al Bisericii, ca atunci când intrã sectarul în casa lui sã spunã aºa: “Tu-mi vorbeºti mie de Dumnezeu.... Pãi, tu nu l-ai vãzut pe stãpânul nostru cum aratã ºi cine este el, cu el sã stai de vorbã, sã vezi el ce spune, cu mine n-ai ce sã discuþi, fugi de aici...“ Atunci ar rã mâne satul curat, biserica curatã, moºia curatã ºi þara ar rãmâne curatã. Nu ar mai da nãvalã sectele.
Dar secta vine ºi gãseºte un preot la patru sate; secta vine ºi gãseºte un preot beþiv, un preot privatizat cu magazine sau un preot care la toþi creºtinii le des chide cartea ºi le spune cã au farmece, nãscând ast fel tot felul de curente neortodoxe; secta vine ºi gã seºte un preot care nu i-a învãþat pe credincioºi ro lul Sfintei Împãrtãºanii la 40 de zile, al spovedaniei la 40 de zile, al pãrãsirii pãcatelor, al prezenþei în bise ri cã, al Sfintei Liturghii în fiecare duminicã ºi al rostului ei esenþial în viaþa creºtinului...
Episcopul se va mândri cu adevãrat abia atunci când va avea o turmã de apostoli serioºi ºi credincioºi, care cu adevãrat îl reprezintã la nivel de biseri cã ºi la nivel de moralã creºtinã.
– Spuneþi cã ar trebui ca, prin vrednicia lor, preoþii sã fie un prilej de bucurie pentru pãstorul lor. Dar preoþii nu sunt ºi ei tot oameni? N-au dreptul sã pãcãtuiascã?
– Nu. Se merge pe principiul izvorât din mentalitatea comunistã: “Sã faci ce te învaþã preotul, nu ce face el“. Nu este firesc! Preotul trebuie sã fie îndreptarul satului. În vremurile de demult, preotul, docto rul ºi avocatul erau oamenii culturii româneºti. Nimeni nu ºtia în sat decât de prefect, de preot, de doctor, de învãþãtor. Aceºtia erau oamenii în jurul cãrora se alcãtuia satul. Iar când era o judecatã, preotul era cu Scriptura ºi cu crucea, medicul era ºi el acolo, de faþã, sã vadã ce s-a întâmplat. Iar prefectul se sfãtuia cu preotul ºi luau o decizie, învãþãtorul scria jalbele sau consemna procesele verbale, asculta ce spunea pre otul ºi dãdea ultima decizie. Aceasta este adevã ra ta învãþãturã sãnãtoasã, din vatra româneascã a satului.
Întrebarea mea rãmâne una singurã: dacã în momentul de faþã nu mai avem nici medic, nici prefect, nici învãþãtor ºi nici preot adevãrat, ce se va întâmpla cu satul românesc?...
– Existã multe sate în care preoþii apar numai duminica sau la sãrbãtori ºi oamenii sunt lipsiþi de o relaþie vie cu ei. Astfel de preoþi se simt prea elevaþi pentru a locui la þarã, pentru a împãrtãºi aceeaºi viaþã cu cei pe care îi pãstoresc. Iatã cã, din cauza preoþilor navetiºti, sunt sate aproape lipsite de preot...
– Problema preoþilor navetiºti... Ei singuri sunt vinovaþi cã au ales sã-ºi ia preotese care se tem de no roi, care nu vor la þarã, ci preferã baia cu lux ºi con for tul, preferã sã fie coafate ºi aranjate... Asta îi pri veºte direct ºi personal.
– Sunt totuºi situaþii în care vina nu este a preoteselor...
– Este de datoria episcopului sã încerce orice mij loc de constrângere, de forþare, ca ei sã trãiascã în mij lo cul satului, exact cum trãieºte învãþãtorul în mij locul clasei, pentru cã nu poate el, ca navetist, sã înþeleagã cerinþele parohiei.
Dacã totuºi trebuie sã facã naveta, mãcar lunea, mier curea, vinerea ºi duminica sã fie în parohie, patru zile în care el sã fie oarecum la cerinþa credincio su lui, lângã el. Credinciosul sã ºtie clar: azi este marþi, pã rin tele nostru nu este, are problemele lui per sonale, dar ºtiu cã miercuri dimineaþã va fi gãsit la biroul pa rohiei, la casa parohialã, unde se pot rezolva pro ble mele parohiei. Botez, Cununie, înmormântare, sfin þi re, aghiasmã, Maslu – ºi tot ce mai este nevoie.
– Consideraþi cã tinerii sunt sensibili faþã de cãderile preoþilor?
– Cãderea preotului, sminteala tânãrului... Capacitatea redusã ºi incultura preotului, dezinteresul faþã de tânãrul pe care-l are în faþã, modul de tratare a relaþiei preot-ucenic sau duhovnic-creºtin, acela este mai important ºi mai smintitor. Aþi vãzut cã în gene ral se merge pe un principiu birocratic. “Ce doriþi, ce pof tiþi, bine, lãsaþi, rezolvaþi, plecaþi, Doamne-ajutã!...“
– Superficialitatea acestui refren nu face altceva decât sã îi îndepãrteze pe oameni de bisericã. Oamenii au nevoie de preoþi care sã le înþeleagã frãmântãrile, sã le înþeleagã zbu ciumul lãuntric ºi sã îi ajute sã se ridice din cãdere, sã ducã lupta cea bunã împotriva patimilor ºi a poftelor, sã meargã pe calea mântuirii...
– Trebuie eliminat dialogul subiectivist în care noi facem o activitate care nu mai este spiritualã, ci fa cem mai mult o activitate pedagogicã, în care-l obiº nuim pe creºtin sã lase pomelnicul, ºi cu asta a rezolvat problema, fãrã a-i mai da un sfat, fãrã a mai cer ce ta în ce stare spiritualã este, sau cât de împrãºtiat sau necunoscãtor al lucrului pe care-l are de fãcut este. Asta-l sminteºte pe tânãr... Nepãsarea preotului faþã de sufletul lui sau neimplicarea preotului în via þa lui concretã.
De exemplu, sunt cazuri când vin tineri ºi spun: “Am fost la preot ºi i-am spus ce am pãþit ºi mi-a zis: ‘ªi acum ce vrei sã-þi fac eu?’“. Iatã un rãspuns care sminteºte. “ªi ce vrei sã-þi fac eu? Roagã-te...“ Ei, cuvântul “roagã-te“ îl ºtim din Sfânta Scripturã. Dar când, cum, de ce, cu ce, cât, pânã când sunt întrebãri legate de cuvântul “roagã-te“, care trebuie sã-mi ara te dacã voi fi sau nu ascultat de Dumnezeu ori dacã sunt pe calea pe care Dumnezeu mã poate asculta.
– Oamenii comenteazã articolele din ziare ºi sunt însetaþi sã afle cât mai multe despre pãcatele preoþilor, consi derând cã dacã preoþii sunt pãcãtoºi, au ºi ei dreptul sã pã cã tuiascã. κi justificã pãcatul arãtând cu degetul spre preoþi, nu?
– Da, mi-a plãcut cum aþi pus întrebarea ºi am sã vã dau un rãspuns pe mãsurã. Oamenii cautã artico lele ºi tot ce se scrie despre pãcatele preoþilor ºi uitã sã citeascã articolele despre pãcatele lor. Dar, pen tru cã aþi pus o întrebare atât de interesantã, am sã vã spun urmãtorul lucru: nu trebuie sã raportãm Biserica la individ.
Hristos n-a pãcãtuit, n-a curvit, n-a bãut, n-a furat, n-a înºelat, n-a batjocorit niciodatã, a dus o viaþã ºi o activitate mesianicã: “Cine mã vãdeºte de pãcat?“ A arãtat cã este fãrã de pãcat, cum spune ºi rugãciunea: “Tu singur ai purtat tot, fãrã de pãcat fiind“. În momentul în care noi suntem întrebaþi dacã oamenii se smintesc neapãrat de pãcatele preoþilor, trebuie sã re zol vãm problema astfel: oamenii sã fie aceia care sã-ºi aleagã preoþii singuri în parohia lor, dupã vrednicia fiecãruia.
În vremea de demult, un preot nu era pus în satul respectiv pentru cã aºa voia el, cã avea relaþii la episcop ºi acesta i-a dat parohia cutare. Nu. În vremea de demult poporul spunea: “Pe cutare îl vrem preot!“ Aºa a ajuns ºi Sfântul Spiridon preot ºi episcop în Trimitunda, aºa a ajuns ºi Sfântul Nicolae preot în Mira Lichiei ºi episcop, aºa a ajuns ºi Sfântul Ioan Gurã de Aur patriarh în Constantinopol.
– Oamenii uitã de existenþa unor asemenea ierarhi cu viaþã sfântã. Deºi am avut ierarhi sfinþi, chiar fãcãtori de minuni, ºi în vremuri apropiate de ale noastre: Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscopul care nu se sfia sã meargã desculþ pe strãzile din San Francisco, sau Sfântul Nectarie din Eghina, care, de altfel, a ºi fost prigonit de clericii ne vred nici, fiind mutat disciplinar din Patriarhia Alexandriei... Oamenii preferã sã îi vadã numai pe clericii nevrednici ºi sã spunã cã ºi Biserica e nevrednicã...
– Poporul trebuie sã þinã minte cã Biserica este alcãtuitã din totalitatea credincioºilor botezaþi în numele Sfintei Treimi, altoiþi în butucul lui Hristos. În momentul în care ei alcãtuiesc o bisericã într-un sat, au un comitet parohial. Acel comitet parohial are un de legat sau mai mulþi delegaþi care, în momentul apariþiei unei probleme din partea preotului lor, sunt obligaþi sã o explice episcopului.
Iar dacã episcopul este anunþat ºi nu dã o mustra re, un avertisment sau o îndreptare acelui cleric pentru viciile pe care le are, poporul are libertatea de a-i elibera certificatul de pensionare, adicã prin de mi sie cu convenþie sau preaviz, în care sã-i spunã: “Pã rin te, mai aveþi douã duminici sã vã cãutaþi parohie, pentru cã noi vom merge la episcop sã ne dea un pre ot care sã fie pe vrednicia locului“.
– Dar dacã e mutat într-o altã parohie ºi stricã ºi parohia aceea...
– Sã ajungã sã-l plimbe în cel puþin douãzeci de pa rohii, pânã ce ºi episcopul va ajunge la concluzia cã acel om care are permanent reclamaþii, nu trebuie sã fie slujitor ºi model celor pe care-i sminteºte. Dacã oamenii sunt categorici ºi sunt bine formaþi duhov ni ceº te, vorbind cu episcopul faþã cãtre faþã, la modul cel mai serios, atunci pot merge pânã la a închide bi se rica. “Domnule, noi nu mai avem nevoie de slujba unui ticãlos. Nouã sã ne daþi un preot tânãr, cã aveþi absolvenþi tineri, care au nevoie sã-ºi punã capacita tea lor preoþeascã în slujba Bisericii. Iar pe acesta, care sminteºte satul, este momeala sectelor, a ateilor, este limba bârfitorilor, este ochiul ºi þinta de atac a tu tu ror propagandiºtilor împotriva Bisericii, vã rugãm urgent sã îl luaþi de aici! Noi nu vrem ca satul nostru sã aibã o reputaþie proastã din cauza preotului!“
ªi atunci, vã spun eu cã, în mod categoric, vom ajun ge sã avem preoþi ºomeri, care nu vor avea parohie din cauza conduitei lor ºi vor trebui sã se reorienteze profesional, sã ajungã avocaþi, doctori, medici, tâmplari, zidari, zugravi, salahori, faianþari...
– Oamenii s-ar putea sminti sã îl vadã pe preot zugrã vind case... Totuºi, în trecut, gãsim cazuri de preoþi care, pentru a se pocãi de cãderile pe care le-au avut, deºi erau slujitori ai altarului, au preferat sã se reprofileze, sã se ocu pe cu meserii obiºnuite. Lumea spune cã Biserica e oarbã la cãderile slujitorilor ei. Dar pravilele bisericeºti sunt foarte aspre ºi foarte categorice în privinþa pedepselor preo þilor care pãcãtuiesc. E adevãrat însã ºi faptul cã nu prea se mai þine cont de aceste pravile...
– Nu scrie nicãieri cã un preot trebuie sã moarã preot, cum nu scrie nicãieri cã un preot trebuie sã facã pãcate ºi sã slujeascã cu tot cu pãcate... Când pãcatele lui au depãºit dreptatea lui Dumnezeu ºi mânia poporului, atunci episcopul este obligat sã ia mãsura administrativã, prin mustrare, avertisment, mutare, desfiinþare, pentru cã altfel se compromite el ca episcop ºi are o reclamã proastã. Luaþi de pildã, pro ble ma de la Galaþi când episcopul a demis direct un preot care sãvârºise nu ºtiu ce fãrãdelege. Episcopul pe loc, fãrã sã mai discute, fãrã sã mai facã consilii ºi poveºti, a luat decizia definitivã ºi a trimis automat alt preot. Nu e chiar atât de greu.
– Dar unii ierarhi au reþineri faþã de o atitudine atât de directã...
– Cine sã se teamã de o atitudine directã? Ce spu ne Sfântul Ioan Gurã de Aur? “Mai bine sã putre zeas cã în pântecele maicii sale decât sã se nascã cel care va ajunge preot nevrednic“.
– Ce mãsuri ar trebui luate în privinþa preoþilor care fac pãcate mari?
– Deocamdatã episcopul locului sau chiriarhul fie cãrei eparhii trebuie sã-ºi cunoascã într-un opis toate parohiile ºi toþi preoþii, sã aibã un caiet în care sã consemneze slãbiciunea sau vrednicia fiecãrui preot. El, ca pãrinte ºi ca econom al fiecãrei eparhii, trebuie sã ºtie permanent când trebuie sã dea sfatul pãrintesc, doar de aceea poartã cârja ºi mitra arhi e reas cã, are putere de a reprezenta pe Hristos ºi de a lua decizii în numele lui Hristos: “Tu sã fii cuminte, sã fii atent sã nu faci aºa...“ El este unicul în mãsurã sã-l îndrepte; nu poate o instanþã de judecatã lumeas cã sã rezolve o problemã de instanþã preoþeascã.
– Sunt mireni care, plini de mânie, vin ºi spun cã preo þii ar trebui judecaþi în tribunale... Dar pentru preoþii care pãcãtuiesc existã instanþe bisericeºti. ªi uneori nici nu este nevoie sã se ajungã la aceste instanþe, sunt pro bleme care intrã în competenþa episcopului...
– Nu poate o instanþã sã vinã sã spunã “de ce a pus preotul o taxã la botez?“ Nu poate sã vinã o instanþã judecãtoreascã sã-l judece pe preot de ce e aspru în bisericã sau de ce-ºi bate joc de credincioºi. Asta e numai de datoria spiritualã ºi moralã a episco pului care are consistoriul lui personal, format din oameni care au o anumitã autoritate moralã, nu sunt ca cei pe care-i judecã, pentru cã, altfel, n-ai fãcut nimic: corb la corb nu-ºi scoate ochii ºi întunericul nu se ames tecã cu lumina.
– Nu puþini sunt cei care se smintesc de taxele impuse în anumite biserici... Tarifele pentru înmormântãri, pentru botezuri sunt prea mari ºi oamenii nu pot face faþã. Chiar dacã “birul“, atât la botez cât ºi la înmormântare, þi se ia o singurã datã...
– Protopopul sau episcopul locului pot cãdea de comun acord, ca în orice instituþie de domeniu public unde se vorbeºte de o finanþare. Avem parohii de gra dul I, de gradul II, de gradul III. În parohia de gradul I, 30% din credincioºi sunt bogaþi, 20% sãraci, 10% umiliþi, lipiþi pãmântului. ªi poate exista un articol local de lege, pus de episcopul locului, în care sã se spunã cã preotul este obligat sã boteze gratis copiii oamenilor sãraci, sã îngroape gratis oamenii sãraci, sã cunune gratis oamenii sãraci sau sã ia jumãtate din taxã. Sau un articol care sã spunã cã rãmâne la la ti tudinea credinciosului cât va dãrui el din proprie ini þiativã preotului sau bisericii, fãrã ca preotul sã cârteascã, sã cearã sau sã mãreascã o anumitã taxã.
– Aþi vorbit despre faptul cã episcopul poate sã-l ajute pe preot sã se îndrepte. Existã posibilitatea de îndreptare? Pentru cã oamenii sunt convinºi cã preoþii cãzuþi nu se pot ridica. Îi aratã cu degetul, ca ºi cum ar fi osândiþi la iad.
– Acum, trebuie sã înþelegem urmãtorul lucru: sunt cãderi ºi cãderi, patimi ºi patimi. De exemplu, nu o sã putem sã condamnãm un preot cã este mai as pru sau mai categoric ori mai rece faþã de credincioºii sãi. Nu o sã poþi condamna un preot pentru cã a întârziat la slujbã. Nu o sã poþi condamna un preot pentru cã a întârziat la o cununie, cã a refuzat sã facã cuiva o ierurgie exact în ziua în care a vrut acela, el având alt program.
Sunt nenumãrate motive de reclamaþie, dar cele mai multe reclamaþii sunt întemeiate pe un singur lucru: viaþa moralã a preotului, care ar trebui sã fie în pa rohie modelul absolut. Acolo ar trebui sã intervinã epis copul categoric, în anumite situaþii: n-ai sã-mi laºi tu mie într-o parohie sã facã Liturghie un preot care desfrâneazã, ci automat îl vei înlocui, pentru cã deja te compromiþi tu, ca episcop, prin subalternul tãu pe care-l ai ºi care te reprezintã acolo, dacã el face asemenea lucruri. Dacã rãmân oameni neîngropaþi, oa meni neîmpãrtãºiþi, bolnavi neîmpãrtãºiþi, muribunzi neîmpãrtãºiþi, atunci oamenii pot sã se rãzvrã teas cã împotriva preotului fãcându-i reclamaþie la eparhie.
Dacã apare o patimã din asta minorã, lãcomie sau beþie, la fel, trebuie sã intervii: fie îl legi sã nu mai bea, fie îl obligi sã nu mai facã anumite abuzuri. Sunt vicii ºi patimi personale pe care ºi le rezolvã el cu episcopul, atunci când se spo vedeºte în cadru intim. În general, enoria se leagã de pãcatele preotului care sunt fãcute în ochiul public, fãrã scrupul ºi fãrã ru ºine. Adicã pãcatele vãtãmãtoare ochiului social. Aco lo, episcopul trebuie sã intervinã categoric.
Unde sunt probleme personale, care nu se vãdesc ºi nu afecteazã cadrul parohiei, acolo nu mai au trea bã credincioºii. Cã el vrea sã mãnânce mai mult sau e mai puturos, asta îl priveºte direct ºi personal. Va da socotealã dupã cuvântul psalmistului: “Blestemat este cel ce face lucrul Domnului cu îndãrãtnicie“...
Frumusetea va mantui lumea. (Dostoievski)
mami de ileana (4 iulie 2002) si ioachim (25 nov. 2004) -
i-am tuns!
ajutati-l pe mihaita!
![[:I]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/icon_smile_blush.gif){kind=icon}
, sper din suflet ca n-am suparat pe nimeni cu vorbele mele si vreau sa va asigur ca prin ceea ce am scris nu am vrut sa fac ca cineva sa-si piarda increderea sau respectul pentru cei care sunt slujitorii Domnului, ci m-am gandit ca poate ceva vä va fi de folos, pentru ca si voi mi-ati fost de multe ori de folos prin ceea ce ati scris !![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
![[flo]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare.gif)
, va spun sincer ca acum, dupa ce am scris aceste vorbe, ma simt foarte linistita si cu pace in suflet...as fi fost mult mai nelinistita daca nu as fi scris...ce-o fi cu mine ? :)) )![[olala]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/olala.gif)
![[pup]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/pupic1.gif)
![[hippi]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/hippi.gif)
![[bis]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/bis.gif)
