23 raspunsuri la acest subiect

[ML]

Intai vreau sa va multumesc tuturor pentru empatie.

Totodata imi dau seama ca, necunoscandu-ne in persoana, este greu de perceput situatia mea in intregime. 

Am deschis subiectul cu speranta ca cineva de pe forum face parte dintr-o casatorie/relatie asemanatoare si imi va confirma/infirma caracteristicile adultilor cu Asperger/povesti cum navigheaza in viata alaturi de celalalt, cu blandete, ignorare, sustinandu-si punctul de vedere cu calm la momentul oportun samd. Poate ca ar fi trebuit sa postez direct la Psihologie ca sa vad intai daca/cum se poate salva o casnicie de acest tip.

 

 

Repet, nu vreau sa divortez, iar daca va sosi momentul inevitabil, imi doresc sa nu imi reprosez atunci ca am ales calea cea mai usoara.

 

80% din situatiile pe care el le creeaza, adesea suparatoare, surprinzatoare, sau lipsite de empatie, simt ca... fac parte din felul in care el percepe lumea, cum isi inchipuie ca ar trebui sa reactioneze, etc si sunt nascute din nestiinta si nesiguranta (de aici poate obsesia pentru control si dominanta).

Daca ar fi fost copilul meu si nu barbatul, cum m-as fi descurcat cu el? L-as fi parasit? Trebuie sa existe o solutie de compromis, chiar daca dificila.

Restul de 20 % sunt planificate si pot avea urmari serioase imi inchipui. Nu ma vad controlandu-le.

 

Repet si asta, copiii vor sa ramanem impreuna. Se prea poate sa isi schimbe parerea in timp. Deocamdata apreciaza la amandoi partile bune si ca am fost tot timpul langa ei cand au avut nevoie, chiar daca, din pacate, balanta nu a fost in echilibru. 

 

Daca am timp revin cu alte cateva observatii. 

[Letitia1]

Intai vreau sa va multumesc tuturor pentru empatie.

Totodata imi dau seama ca, necunoscandu-ne in persoana, este greu de perceput situatia mea in intregime. 

Am deschis subiectul cu speranta ca cineva de pe forum face parte dintr-o casatorie/relatie asemanatoare si imi va confirma/infirma caracteristicile adultilor cu Asperger/povesti cum navigheaza in viata alaturi de celalalt, cu blandete, ignorare, sustinandu-si punctul de vedere cu calm la momentul oportun samd. Poate ca ar fi trebuit sa postez direct la Psihologie ca sa vad intai daca/cum se poate salva o casnicie de acest tip.

 

 

Repet, nu vreau sa divortez, iar daca va sosi momentul inevitabil, imi doresc sa nu imi reprosez atunci ca am ales calea cea mai usoara.

 

80% din situatiile pe care el le creeaza, adesea suparatoare, surprinzatoare, sau lipsite de empatie, simt ca... fac parte din felul in care el percepe lumea, cum isi inchipuie ca ar trebui sa reactioneze, etc si sunt nascute din nestiinta si nesiguranta (de aici poate obsesia pentru control si dominanta).

Daca ar fi fost copilul meu si nu barbatul, cum m-as fi descurcat cu el? L-as fi parasit? Trebuie sa existe o solutie de compromis, chiar daca dificila.

Restul de 20 % sunt planificate si pot avea urmari serioase imi inchipui. Nu ma vad controlandu-le.

 

Repet si asta, copiii vor sa ramanem impreuna. Se prea poate sa isi schimbe parerea in timp. Deocamdata apreciaza la amandoi partile bune si ca am fost tot timpul langa ei cand au avut nevoie, chiar daca, din pacate, balanta nu a fost in echilibru. 

 

Daca am timp revin cu alte cateva observatii. 

Cineva de pe forum a fost in o situatie asemenatoare, doar ca nu ti-a confirmat ceea ce ai fi vrut tu sa auzi. Pentru ca nu e vorba de nu’s ce boala, e vorba de abuz psihic la care tu esti supusa. Intr-adevar e foarte greu sa divortezi dupa 20 de ani, de aia nici nu ma mir ca nu te grabesti sa faci acest pas, clar nu esti pregatita. Problema e ca el nici nu concepe sa faceti ceva terapie de cuplu si atunci ai doua solutii: suporti cu stoicism pina la capat sau il lasi balta cind copiii vor fi la casa lor. Paralela cu copilul n-are nici un rost, caci nu s-ar fi comportat asa cu tine, s-ar comporta asa cu partenera de viata. Sotul tau o terorizeaza pe maica-sa? Care sint relatiile dintre ei? Ea nu te poate ajuta cumva?

 

Imi pare tara rau ca treci prin asa ceva la virsta asta. Trebuie sa fie cumplit! 

[Fleurdelise]

Eu nu am fost intr-o relatie cu cineva cu Asperger, ci cu un barbat abuziv. Cu probleme mentale, da, pe care nu le constientiza si refuza sa se trateze. Nici acum nu ii stiu diagnosticul exact si nu m-a interesat. Pentru ca atat timp cat nu voia sa se trateze, nu mai conta. Am stat prea mult in relatie din varii motive, in principal din dorinta ca al nostru copil sa creasca impreuna cu ambii parinti.

 

Pe masura ce am inaintat in varsta, am realizat ce este esential, si anume bunastarea spirituala a copilului, care nu putea fi atinsa intr-un menaj toxic, cu certuri, critici continue din partea lui, tatalui copilului, ca sa nu mai vorbesc de violenta fizica. Am proiectat in minte ce se va intampla peste cativa ani cand copilul, preadolescent, ii va raspunde, contrazice, imi va lua apararea, si am ajuns la un scenariu atat de sumbru incat am facut in final pasul decisiv si am plecat.

 

Nu por spune ca nu am incercat sa-l ajut. un timp i-am cantat in struna, l-am ajutat in tot ce dorea sa realizeze si nu putea fara mine, l-am sprijinit. Apoi am incercat sa-l ajut sa nu-si mai faca si sa nu ne mai faca rau. Dar nu a cooperat, el traia in lumea lui cu propriile idei, extrem de fixe.

Am plecat, m-am eliberat si nu regret o secunda, decat ca nu am plecat mai devreme. Copilul a avut sechele si trebuie sa fiu foarte atenta si delicata in ghidarea lui spre viata de adult. Nu a avut un model de familie in care parintii interactioneaza normal, cu respect si de ce nu tandrete. Acum muncesc mult cu el sa aprecieze valorile de respect, grija fata de o viitoare partenera.

 

Copiii tai sunt sfasiati de o dilema, cred. pe de o parte, nu vor sa va despartiti, pe de alta parte au plecat cat mai departe la studii ca sa nu mai asiste la iesirile tatalui lor. Sunt inca foarte tineri, cred ca le e teama ca pierd sprijinul amandorura, foarte important inca pentru ei. Trebuie sa le explici la un moment dat ca situatia este decizia voastra ca adulti si daca va fi un divort veti fi amandoi in continuare alaturi de ei oricand vor avea nevoie.

 

Eu te-as sfatui sa cauti consiliere la o asociatie a victimelor abuzurilor conjugale, exista una sigur in zona ta, ia legatura cu ei discret, salveaza numarul in telefonul tau sub o denumire neutra (ex.: centrul comunitar x). iesi in oras cand vrei sa vorbesti la tel. cu ei, spune sotului ca te-a inscris la un curs de x la centrul y.

 

Curaj sa iei decizia corecta pentru binele tau si al copiilor. Nu mai fa compromisuri.

 

In toata povestea vostra, impresia mea este ca aspectul "Asperger" (care nu stim daca e sau nu, nu putem , nici tu nici noi aici diagnostica) este cel mai putin relevant si important.

[Amaryllis1]

ML eu cred ca nu este Asperger . 

Dar  asa cum vad ca toata lumea spune tu esti cea ce trebuie sa vorbeasca cu cineva de specialitate, nu el.