Suntem căsătoriți de 23 de ani și avem doi copii adolescenți.
Soțul nu este diagnosticat (și nici nu se va ajunge la asta) dar cred ca despre sindromul Asperger este vorba.
Daca sunteți intr-o situație asemănătoare și aveti sfaturi de... suflet as vrea sa le aflu. Am postat aici pentru ca ma interesează astfel de sugestii, mai puțin de natura psihologică.
Este tipul dominant inclusiv in relația cu copiii, ma simt uneori ca intr-o închisoare și nu știu cum/dacă sa ii răspund la provocări, in special la acuzațiile nedrepte si nefondate aduse copiilor.
In toți acești ani am funcționat pe post de tampon intre el și copii... poate nu a fost bine căci, uneori, mi se pare ca ei nu îl cunosc (este închis și singuratic cu sporadice ieșiri de manie)
Uneori ma intreb dacă ii iubește sau măcar pe sine se accepta. Am citit ca exista pe undeva iubire dar ca nu știe sa și-o manifeste sau ca i-ar lipsi empatia ceea ce ma confuzeaza și mai mult.
Are adesea manifestări contradictorii, se gândește și răzgândește cu aceeași determinare și îmi este greu sa îl înțeleg.
Ma rog pentru noi toți și ajung sa cred ca poate cel mai bine ar fi sa... tac și ignor? Îmi consuma sănătatea relația asta, îmi ies din fire câte odată dar in general înghit. Este dificil de rationalizat cu el având in vedere ca își construiește o realitate care este ocazional extrem de departe de... realitate.
Baiatul in special mi se pare afectat, deși nu arată, dar in tot ce face caută fără sa își dea seama admirația tatălui.