53 raspunsuri la acest subiect

[Kikina]

De cand am postat prima oara ("Copil filozof"), am luat la puricat cam tot ce s-a scris despre acesti "tineri si nelinistiti" care devin copiii nostri la varsta adolescentei. Ce putine mamici mai scriu dupa ce trec de faza scutecelor, a biberoanelor, a olitei! Sau n-or fi pe-aici mamici atat de "mari"? Noi am ajuns la 16 ani ("noi" adica unul dintre baietii nostri) si parca nu mi-a fost nicicand mai greu sa imi ajut copilul. Are atatea incertitudini, atatea framantari, atatea apasari! Vorbim, vorbim, si parca tot confuz ramane la sfarsitul "sedintelor". Tare greu le mai cresc aripile si cand le cresc nici eu nu stiu prea bine ce sa faca (,) cu ele: sa indrazneasca sa-si ia zborul sau sa mai ramana un pic in cuib?
Hai, "mamici mari" sa stam putin de vorba si despre copiii astia care ne-au intrecut cu un cap (cu unul si jumatate, aproape, in cazul meu).

[alinaxeni]

Noi abia am ajuns la 13 ani si sintem la prima indragosteala(Anca}.
uf ce greu mai e. Ce greu e la fata dar sa vezi ce greu e pt. mama,adica eu.
Prima data cind mi-a spus am ramas blocata in mijlocul camerei si primul gind a fost ca sint prea tinara sa am copil asa mare.Dar am facut fata cu brio.
Am observat si eu ca dupa ce dau scutecele jos mamicile astea nu mai vin aici.Sa speram ca e un inceput.Pina la urma tot copii ramin pt. noi si cind vor avea 40 de ani.Si atunci va trebui sa ii ajutam macar cu mici sfaturi.
Am citit "copil filozof",ce mai face?

alina

[Kikina]

Alinaxeni, sa-ti traiasca mica pre-adolescenta si sa aiba parte in indragosteala, si nu numai, doar de bucurii si de cat mai putine dezamagiri. Si eu am un pusti de 13 ani, caci celalalt, "filozoful" e, de-acum, adolescent in toata regula. Lui nu-i mai pot spune pusti decat in gand. Cel mic nu pare inca preocupat de fete si parca nici nu i s-ar potrivi acum o indragosteala la cat e de copilaros. Dar... cine stie? In schimb, pe baiatul cel mare, parca l-as mai naste o data, iar "travaliul" asta pare cu atat mai greu cu cat acum trebuie sa iasa cu tot cu aripile despre care vorbeam. Si pana se deschid, ma doare si pe mine si pe el. N-am crezut ca va fi atat de complex procesul asta. Sau, cel putin asa se intampla cu baietii mai introvertiti, poate si cu fetele. Faptul ca-mi vorbeste de toate framantarile lui (e greu de stiut daca or fi chiar toate) reprezinta un neasteptat, imbucurator si urias pas inainte pentru mutulica al meu, care abia acum imi povesteste despre tot felul de patzanii petrecute cu luni si chiar ani in urma. E vorba in special de cele care par sa-l fi marcat indeajuns de mult incat acum sa-i fie ciuda sau sa se simta frustat ca nu le-a facut altfel fata, ca ar putea sa fi lasat impresia de "pampalica". Si nu este deloc asa. E doar un copil mai linistit, care analizeaza prea mult si se joaca prea putin. Si atitudinea asta nu poate decat sa-i fi incitat pe altii de-o seama sa-l zgandare nitel. In fine, acum e "mare" si se analizeaza mai mult pe sine si nu prea este multumit sau, mai degraba, linistit in nici o privinta. Si, pentru ca ai pomenit de indragosteala, e si asta prezenta pe undeva, ba prin mintea, ba prin sufletul lui, ba ... prin alte parti, cand foarte concreta, cand foarte confuza. Nu pare insa chiar atat de chinuitoare ca celelalte ganduri si sentimente care nu-i dau pace. In rest, desigur, mai e loc si de fotbal, si de atletism si de carti si de-o ciodaneala cu Praslea, care, normal, nu intelege ce-i cu atata filozofeala in casa noastra.

[niccostea]

Nu stiu ce sa zic, dar stiu pe propria-mi piele ca copiii care la 16 ani discuta mai lejer cu mama decat cu cei de o varsta cu ei ajung mai tarziu sa nu se poata integra in diferite medii sociale.
Mama a fost prietena mea cea mai buna in adolescenta. Stateam cu ea nopti intregi de vorba... E adevarat ca relatia noastra a fost, astfel, una speciala, dar... pentru ca era cea mai buna prietena a mea m-a tinut deoparte de "gasca", pt ca "gasca" inseamna fumat, baut, droguri, etc... E adevarat, si mi-a facut bine... dar acum inca am probleme de integrare de fiecare data intr-un nou colectiv... si au trecut ceva ani buni intre timp...
In general mamele au tendinta de a-si tine copiii langa ele, de a incerca sa-i protejeze pana la adanci batraneti. Personal, mi-a prins bine ca am plecat din orasul natal cand aveam 14 ani. Nici macar nu incepusera sa-mi creasca aripile... au crescut fortate de imprejurari, din cand in cand s-au mai si rupt... dar acum sunt suficient de mari si de puternice. Eu insami ma minunez cateodata cate pot duce aripile astea ale mele crescute fortat...
Iar la polul opus: prietenul meu, 25 de ani, sta inca cu parintii si ori de cate ori are de ales ceva, mama e cea care ii ofera solutia cea mai buna!
Nu sunt mama, dar imi doresc ca atunci cand o sa fiu sa am puterea de a le da copiilor mei drumul sa zboare... atunci cand le ticaie lor ceasul: poate fi la 14 sau la 27 de ani.


Optimistul e mai aproape de Adevar.

[Kikina]

Niccostea, desigur, as vrea ca aripile astea de care tragem acum sa le lungim si sa ajunga puternice, sa-l ajute pe boboc sa devina un vultur si nu un... pinguin care sa se invarta pe langa mine. Nu-ti inchipui ca baiatul meu a fost si este vreun mamos care se tine de fusta mea. E doar un copil mai linistit, mai putin comunicativ, cu preocupari mai mature, sa zicem, si din cauza asta, mai retras. Inerent, e si timid, dar, vestea buna, e si un mare mucalit si are un benefic simt al umorului. Una peste alta, toata aceasta plamada care a stat, pana nu demult, cuminte in forma ei, a inceput acum, la 16 ani, sa se coaca si sa se reverse. Iar "cozonacelul" meu se chinuie sa se adune si sa-si gaseasca o noua forma in care sa se aseze, pentru ca in cea veche si comoda nu mai incape (spre disperarea lui de mic/mare conservator). Asta, metaforic vorbind, dar in realitate, cred ca, simtindu-se ratacit, si-a cautat instinctiv un umar pe care sa se sprijine. Iar cel mai la indemana si probabil cel pe care l-a simtit el ca fiind cel mai sigur, a fost al meu. Fireste, m-as simti mai linistita sa-l stiu inconjurat de amici, fie ei si ceva mai zvapaiati. Dar aici e buba: asista, observa, judeca, dar nu se implica, poate de teama de a nu fi luat in ras de "dracii astia de copii". Fireste, l-am indemnat si-l indemn mereu (cu delicatete, nu cu pisalogeala) sa iasa el in intampinarea celorlalti, sugerandu-i chiar sa joace un mic rol de "baiat de gasca". Poate gresesc. Dar nu vad, deocamdata alta cale de a-l ajuta sa se deschida si sa-si gaseasca prietenii de care are nevoie si alaturi de care sa "zboare".

[alinaxeni]

Kikina,nu cred ca avem copii introvertiti,sint doar copii care stiu ce vor de la viata,care privesc realitatea cu ochii larg deschisi.
Anca mea nu e un copil crescut linga fusta mea, dar a avut ocazia sa treaca prin niste realitati mai dureroase,face si vioara iar colegii o privesc cumva altfel,e tratata tot ca o filosoafa si o doare.
Totutsi am reusit sa o fac sa inteleaga ca e un copil mai special si spre norocul meu,intr-o zi la scoala i s-a facut IQ-ul si a aflat ca are un coeficient ceva mai mare decit un copil de 13 ani,asta a ajutat-o sa-i inteleaga mai bine pe cei din jur si pe ea.Acum deja a inceput sa se implice in ajutarea colegilor cu probleme si a dat rezultate f. bune,plus ca si ei si-au schimbat atitudinea fata de ea.
Partea amuzanta a venit cind,dupa 0 luna de indragosteala a venit acasa si mi-a spus ca n-are rost sa-si consume timpul cu asa ceva,ca si-a dat seama ca o facea numai ca sa fie la fel cu celelalte colege si oricum baietii nu prea stiu ce vor la virsta asta.
Dar abia sintem la inceput, cine stie ce ne mai asteapta. Eu sper sa fie la fel de deschisa si sa-mi spuna tot ce o framinta.

alina

[Kikina]

Tocmai am incheiat o sedinta de "psihoterapie" materna. Sunt deja uluita de incredibilele resurse de care dispunem noi, mamele, atunci cand trebuie sa ne ajutam copiii. Nici nu stiu de unde-mi vin asa, dintr-o data, atatea idei si vorbe care reusesc sa ajunga la el ca o alinare, dar si ca un imbold. Cred ca exista pe undeva si un Dumnezeu al mamelor care ne tine de mana si pe noi si ne conduce drept la inima si mintea copiilor nostri, exact atunci cand ne temem mai tare ca n-o sa reusim. Ce grozav m-am simtit sa-mi aud juniorul exclamand: "Acum ma simt mult mai bine!" Si, din vorba in vorba, sper sa fi descoperit impreuna si leacul cel mai potrivit (deocamdata) pentru firea lui: sa nu stea cu mainile in san si sa actioneze ca sa-i poata fi mai bine. Mi-a venit ideea sa-l intreb un lucru foarte simplu: ce face un om cand il doare capul, explicandu-i ca daca accepta durerea ca pe o fatalitate, nu rezolva nimic. Iar el, mi-a raspuns: "Ah, nu! N-as face asa, ci m-as gandi ca TREBUIE sa-mi treaca... " si deja parea aproape convins ca gandurile pozitive pot alunga orice durere (chestia cu gandurile pozitive si-a insusit-o din "lectiile" anterioare. Cel putin teoretic). Dar, culmea, nu s-a gandit direct la paracetamol! Si, uite asa, am realizat impreuna, ca punctul vulnerabil este aceasta tendinta (si iluzie) al lui de a-si rezolva problemele gandindu-se indelung la ele, dar fara a actiona cumva.
Hai, ca incep sa-l concurez pe Freud cu atata psihanaliza! Dar am simtit nevoia sa vorbesc despre toate astea si mi-am starnit dorinta de a afla exemple si retete si de la alte mame "incercate".

P.S.: Alinaxeni, cum s-a implicat Anca in ajutorarea unor copii cu probleme? La ce te referi? Eu incerc sa-i induc (ce oribil suna!) baiatului meu dorinta de a se concentra si asupra altora si nu numai a sa, iar ajutorarea despre care vorbeai pare sa aiba astfel de efecte.

[alinaxeni]

La Anca in clasa la fiecare materie primesc ca tema sa faca diverse proiecte, se impart in grupuri de cite 4-5 copii si lucreaza impreuna timp de o saptamina. Grupurile sint facute de profesori cite un copil bun la invatatura si ceilalti mai slabi. Ei se intilnesc inafara scolii si lucreaza in echipa.Sa nu crezi ca nu ies scintei,cel mai mult cred ca lucram noi parintii, sa-i ajutam sa relationeze.De fapt cred ca asta e si scopul,sa-i ajute sa se apropie si sa lucreze in grup.A dat rezultate, pt. ca multi dintre copii care aveau probleme au reusit sa-si imbunatateasca rezultatele,dar a ajutat-o si pe Anca atunci cind colegii ei au vazut ca nu e o tocilara,ca pur si simplu ea invata logic.

alina

[alinaxeni]

Trebuie sa-ti multumesc ca ai deschis subiectul asta,chiar aveam nevoie sa vb. cu cineva despre toate problemele astea.Presimt ca vor veni si altele care ma vor lasa cu gura cascata.Sincer nu ma simt suficient de matura sa-i dau sfaturi de viata si mi-e frica sa nu gresesc undeva

alina

[Kikina]

Da, e o solutie foarte buna pentru relationare. Dar inteleg ca e vorba strict de invatatura si, Slava Domnului!, noi nu avem si probleme de-astea. Nici nu exceleaza (desi are o memorie de elefantoi), dar nici nu coboara sub o limita fireasca(8,70)pentru prima clasa de liceu. Se pare ca undeva, acolo sus, cineva din scoala Ancai chiar se implica si are initiative laudabile. Interesanta ar fi insa si una care sa urmareasca antrenarea si incurajarea copiilor mai retrasi in grupul celor "veseli". Ar fi ideal ca profesorii sa organizeze o astfel de manifestare de colegialitate, desigur fara a le dezvalui copiilor adevaratul scop.

Si, totusi, de ce suntem asa de putine mamici de adolescenti? Sau poate cele care nu apar sunt de principiul ca de-acum, problemele sunt doar ale copiilor si si le pot rezolva singuri? Oare gresesc eu? Dar cum Dumnezeu sa ma scutur de ele si sa-i las sa se spele cu ele pe cap, vorba vine?