31 raspunsuri la acest subiect

[caramia]

Imi pare tare rau … mai mult de atat nu pot spune.

 

Daca ajuta comparatia, in cazul nostru (chiar daca nu a ajuns la tentativa propriu zisa) medicatia si schimbarea mediului au ajutat mai mult decat psihoterapia. La terapie merge de gura noastra, am schimbat mai multi psihologi, reclama ca nu are ce sa vb cu ei si ca este o pierdere de timp.

 

Ia in continuare medicamentele: fara efecte secundare semnificative in perioada de inceput si fara ca acum sa imi dau seama cat din starea de bine (cu ghilimele de rigoare, inca mai are momentele ei de tristete) vine din medicatie si cat din depasirea momentului.

 

Asa ca … nu te speria de medicatie; doar fii extrem de vigilenta in perioada de inceput.

 

Si inca ceva: atat medicii cat si psihoterapeutii ne-au sfatuit sa nu ii punem in carca povara noastra spunandu-i direct sau indirect ca un eventual gest ne-ar fi fost fatal si noua, si nu doar ei. Parerea mea este diferita: trebuie sa stie ca nu este singur(a) in treaba asta … orice motivatie pentru a trai trebuie speculata … 

 

 

[viviana]

Caramia, parerea mea este ca, totusi, psihologul v-a sfatuit bine.

E posibil ca punandu-i povara voastra in carca sa-i accentuati sentimentul de vinovatie. Sa o faceti sa se simta si mai vinovata (oricum se simte) de ce a facut in loc sa ii aratati doar ca o iubiti exact asa cum este.

 

Ca nu e singura in treaba asta se arata doar prin sustinere, dragoste. 

 

Nu confundati motivatiile voastre cu ale ei. Ajutati-o sa le gaseasca singura pe ale ei nu i le impuneti pe ale voastre.

[caramia]

Viviana ai dreptate. Pentru situatia noastra, in care copilul a depasit faza (sper).

In plina criza m-as folosi insa de orice argument ...

[pacino]

Imi pare tare rau … mai mult de atat nu pot spune.

 

Daca ajuta comparatia, in cazul nostru (chiar daca nu a ajuns la tentativa propriu zisa) medicatia si schimbarea mediului au ajutat mai mult decat psihoterapia. La terapie merge de gura noastra, am schimbat mai multi psihologi, reclama ca nu are ce sa vb cu ei si ca este o pierdere de timp.

 

Ia in continuare medicamentele: fara efecte secundare semnificative in perioada de inceput si fara ca acum sa imi dau seama cat din starea de bine (cu ghilimele de rigoare, inca mai are momentele ei de tristete) vine din medicatie si cat din depasirea momentului.

 

Asa ca … nu te speria de medicatie; doar fii extrem de vigilenta in perioada de inceput.

 

Si inca ceva: atat medicii cat si psihoterapeutii ne-au sfatuit sa nu ii punem in carca povara noastra spunandu-i direct sau indirect ca un eventual gest ne-ar fi fost fatal si noua, si nu doar ei. Parerea mea este diferita: trebuie sa stie ca nu este singur(a) in treaba asta … orice motivatie pentru a trai trebuie speculata … 

Dupa cat timp ai observat o imbunatatire?El se intalneste saptamanal cu psihiatra si are si terapie saptamanal.Ieri a fost la sala si a zis ca abia a facut exercitiile,parca nu mai are aceeasi forta fizica si ca la inceput s-a bucurat ca merge dar apoi spre sfarsit a avut senzatia aia "de parca s-a stins televizorul",nu mai simtea nimic.

 

Ma gandesc sa-l tin si prima saptamana din semestru acasa si apoi sa mearga cum poate,mai ales cand se dau teste sau note,doamna diriginta a zis ca intelege si ca-l va ajuta.

[caramia]

În circa o lună... doar ca s-a suprapus cu eliminarea sursei stresului (fosta scoala) asa ca nu stiu care cu cat a contribuit ...  Este mult mai relaxată, are prieteni si nu mai asculta doar muzica aia obsedant de tristă. ... Si nu am remarcat vreun impact asupra școlii.

Multa sanatate si putere va doresc. 

[ankalaura]

Iata un material care poate ne ajuta sa intelegem putin depresia. Este un poem - o interpretare artistica dureroasa.

https://genius.com/S...other-annotated

 

Il stiu de la fata mea, pe atunci avea 13 ani? Acum are aproape 16.

Acum stiu ca la 13 si 14 ani avea ganduri suicidare. I-am citit jurnalul ca sa stiu. Atunci, habar nu am avut. Povestea e lunga, dar nu are nici o legatura cu atmosfera de acasa - suntem o familie "roz", avem doi copii, stiti voi, o bucatica de American Dream, si traim in Canada.

Face terapie de doi ani. Nu ia nici o medicatie, doar produse naturale, uneori valeriana, alteori pasiflora.

 

Sunt complet incompetenta, habar nu am cum sa o ajut altfel decat sa o ascult, sa incerc sa o ajut acolo unde are dificultati - de exemplu, o streseaza foarte mult scoala. E la un colegiu de elita, multa presiune pe copii, exigente mari, samd.Daca are dificultati la o materia, imediat incepe tutorat - de regula, dificultatile sunt exagerate de catre ea, pe fondul de anxietate pe care il are. Vineri era obosita, doua nopti nu dormise, avusese examene toata saptamana si s-a stresat ingrozitor, desi era pregatita bine si vorbisem cu ea despre asta. Joi seara nu a mai putut, a inceput sa planga nervos, mi-a cerut sa nu mearga la scoala. Am fost ok cu asta, am sunat la scoala si am zis ca nu vine. A stat si s-a odihnit. La pranz m-a sunat, sa ma duc acasa caci nu vrea sa stea singura. M-am dus. Dar ma simt incompetenta complet.

 

Avem un fel de joc, o intreb mereu ce culoare e ziua ei. Vineri era orange. Azi dimineata era roz. Era bucuroasa caci stabilise sa iasa cu prietenul ei in oras la un cat caffe - ii plac pisicile - unde abia astepta sa cunoasca pe motanul Boris mare, pufos si gras. Acum imi spune ca a "freaked out a lot today and yesterday". De ce? Nu stie. Nu au mai fost sa-l vada pe Boris, dar au fost la un alt restaurant. Asa ca ziua ei a devenit imediat greyish and pink.

Ma doare sufletul pentru copiii astia.

 

[ankalaura]

Acum continuarea. Prietenul ei e un tip extraordinar. Nu e roman. Un pusti pasionat de orice, activ, un copil grozav, aceeasi varsta.

Acum o luna a facut o criza de anxietate foarte nasoala. A sunat-o pe fie-mea, i-a cerut sa o vada, sa faca cumva - ei locuiesc la 30 de km distanta de noi. Intr-un final ne-a cerut sa o ducem la el, desi nu prea indrazneste sa ceara astfel de lucruri in seri de iarna cand afara e zapada un metru si -20 de grade, noapte, ora 6 si noi abia reveniti de la serviciu, cu un alt copil de 10 ani acasa si alte griji. Mi-am zis ca trebuie sa mai discut cu ea, sa stie ca atunci cand vorbim de mofturi, e aiurea sa imi ceara sa o duc nu stiu unde la 30 de km, dar ca asta e extrem de serios.

Pe toata durata drumului i-am cerut sa vorbeasca cu el - el era singur acasa, parintii nu se intorsesera de la serviciu (ma rog, in cazul lor, dureaza si 2 ore sa se intoarca acasa la ora aia, in conditiile alea, in orice caz, la 6 era inca singur acasa).

Am ajuns noi primii. Nu s-a intamplat nimic, dar de atunci stau cu o frica ingrozitoare.

[ankalaura]

Ea mi-a spus ca toata saptamana avusesera conversatii mai grele. El era macinat de tot felul de intrebari existentale, ce e dupa moarte, de ce traim, ce sens are totul, caci oricum atunci cand murim ii pierdem pe toti pe cei pe care ii iubim, ba chiar ii pierdem si fara sa murim, de multe ori.

Trebuie sa spun ca aici, societatea este orice, doar credincioasa nu. Poti sa aduci orice in discutie, dar nu pe Dumnezeu. Deci pista cu cititul Bibliei sau mersul la biserica sunt piste moarte din start.

Lucrurile s-au agravat in acea zi.

Bon, mers la urgenta, vazut pedopsihiatru, medicatie.

Medicul spune ca doza e 2 pe zi, dar ca ar fi mai bine sa ia doar una, jumate dimineata, jumate seara.

El a luat doua.

Acum doua saptamani vroia sa ia trei. Nu a luat.

A inceput sa fie putin mai bine. Somnolenta. La scoala, au discutat de adaptarea programei. El detesta scoala in care e. Ii placea scoala fie-mii unde a fost pana anul trecut, cand mama lui s-a mutat la 30 de km distanta, in alt district scolar.

Lunea trecuta a facut o a doua criza. Mai putin grava, dar totusi.

Saptamana asta i-au schimbat medicatia.

Nu vrea sa vada un psiholog. A zis ca e o pierdere de vreme, ca a vazut acum o luna un psiholog, imediat dupa prima criza, si ca nu s-a simtit deloc inteles.

Anxietatea fie-mii a crescut foarte mult de cand cu criza lui. Ma si mir cat de bine a reactionat ea la toata povestea, nu mi-a venit sa cred. Dar a consumat-o.

E dificil, aici societatea e atat de diferita.

Ce spuneti voi, simt si eu. Cum ca medicatia nu trebuie sa fie la copil, cum ca trebuie 24/7 sa fii acolo. Parintii lui sunt diferiti. E complicat.

Cat dureaza asta? Cine stie? Miercuri mergem iar la psiholog. Daca mai panicheaza, o sa intreb si eu de medicatie. Macar ea vorbeste acum. La inceput, la 13 ani, nu vorbea deloc, statea in camera ei, nici nu stiai ca plange noaptea, se ascundea. Acum vorbeste, cere ajutor imediat. Asta este extrem de important, sa ceara ajutor imediat.

Nu stiu la voi, dar aici e mult suport in scoli, in societate se vorbeste mult despre afectiunile mentale, se fac multe cursuri si conferinte peste tot. Subiectul nu este tabu. Din pacate, multi tineri ajung sa isi piarda viata. La fie-mea in scoala, de cand e ea acolo, de 4 ani, nu au fost cazuri. Dar au fost altele in oras. Doua la scoala vecina scolii fie-mii, in cartierul vecin. Fete de 14 ani. E cumplit, de neimaginat, de neinteles, cumplit.

Asa ca draga mea Pacino, sunt cu sufletul langa tine! Iti doresc putere multa!

Fii sigura ca veti trece cu bine peste toate, dar nu lasa garda jos nici o secunda. Nici o secunda.

[pacino]

Multumesc mult Ankalaura!

 

Cunosc gandurile astea despre inutilitatea vietii,despre ce e dincolo,"ce daca mor,tu mai ai un copil,viata ta va continua",nu intelege ca durerea unei mame e aceeasi cand pierde un copil,indiferent cati frati mai sunt.

 

Joi cand am fost la psihiatra(face cu tot un soi de terapie)am observat ca dupa e mai vorbaret,a vorbit despre planurile lui,a vorbit mult,a si zambit,era intr-o dispozitie super.Si am profitat de asta si ne-am plimbat prin centru,am intrat intr-o librarie,si-a ales o carte,el citeste cu mare placere.

 

Si pentru el scoala e stresanta cateodata,spune ca e prea multa galagie,colegii fac prea multa galagie si in ore,nu intelege cum pot sa se hahaie la orice etc.

 

Psihiatra mi-a spus ca are un fond sensibil,cu care te nasti.Asa sunt si eu.Si ca va avea mult de lucru la terapie pentru ca e foarte inchis in carapace.Dar ma bucur ca vrea sa mearga.Mi-a mai spus ca si copilaria a contribuit,are low self esteem,toleranta scazuta la frustrare.

 

Pentru asta am decis sa merg si eu la terapie.Pentru ca nu pot sa ma impac cu faptul ca,datorita alegerilor mele,copilul meu a ajuns sa sufere.Si sa las totul afara ca altfel as putea si eu sa ma imbolnavesc.

[ankalaura]

Multumesc mult Ankalaura!

 

Cunosc gandurile astea despre inutilitatea vietii,despre ce e dincolo,"ce daca mor,tu mai ai un copil,viata ta va continua",nu intelege ca durerea unei mame e aceeasi cand pierde un copil,indiferent cati frati mai sunt.

....

Si pentru el scoala e stresanta cateodata,spune ca e prea multa galagie,colegii fac prea multa galagie si in ore,nu intelege cum pot sa se hahaie la orice etc.

....

Pentru asta am decis sa merg si eu la terapie.Pentru ca nu pot sa ma impac cu faptul ca,datorita alegerilor mele,copilul meu a ajuns sa sufere.Si sa las totul afara ca altfel as putea si eu sa ma imbolnavesc.

Ooo, el intelege, si cat de bine intelege chiar si durerea unei mame. Doar ca durerea lui se pare ca este mai mare acum. Cum se spunea mai devreme, nu il impovara cu durerea ta - stiu, nu vrem asta, nu vrem niciodata asta, insa uneori o facem inconstient...

Gasesc excelent faptul ca ai decis sa mergi si tu la terapie! Bravo! Copilul nu a ajuns sa sufere datorita alegerilor tale. Undeva, in adancul tau, cred ca si tu stii asta, dar esti intr-un moment in care noi spunem degeaba vorbe aici. Tu ai de gestionat sentimentul de culpabilitate pe care il simti. Eu stiu ca vei reusi. Trebuie sa fii la fel de sigura si tu!

 

Cat despre scoala, ce spui mai sus, sunt exact cuvintele fetei mele. Si ea citeste mult, e un copil tare atent la toate, la lucruri si la oameni, e un copil serios. Si gaseste ridicole hahaielile unor colegi sau colege, ii gaseste superficiali, mediocrii - si sincer, nu pentru ca are ea o parere prea buna despre ea insasi, sincer spun ca ea e un copil modest. Ii gaseste galagiosi si superficiali.

 

Cred ca am un mare noroc ca am fata. Ea vorbeste cu mine, de vreo doi ani vorbeste. Nu vorbea acum 3 si 4 ani. De doi ani mergem la psiholog si e ok. Acum 3 si 4 ani, cand facea o "criza", nu stiam sa interpretez, credeam ca sunt fite si figuri, hormoni, intrare in adolescenta. Dupa 10-15 minute era ok, venea si imi spunea ca ii pare rau de cum a reactionat si ca nu stie de ce a reactionat asa. Eram destul de naiva sa cred ca a trecut. De fapt, gresesc. Nu eram naiva deloc, eram doar prea stresata, iar cand vedeam o imbunatatire, imi doream mult prea mult sa fie bine cu adevaraat. Era bine  pana cand criza revenea. Apoi era din nou ok. O zi era super roz, radea, zambea. Pac, din nou, nu stiu ce declic se intampla, starea ei se schimba imediat, pe nepusa masa.

La vremea aceea lucram departe de casa, abia ajungeam acasa dupa 6. Era mai greu, ea era singura, cu sora ei mai mica, pentru vreo 3 ore...

A inceput sa citeasca mult despre psihologie, despre maladii mentale (cum spuneam, aici nu este subiect tabu), si intr-o buna zi, acum 2 ani, mi-a zis "mami, eu cred ca sunt bipolara. Vreau sa mergem la psiholog, ca sa stiu exact." Guess what... Am un nepot diagnosticat cu bipolarism, mama face anxietate de cand e ea.... Am incremenit.

 

De mai mult de un an mi-am schimbat serviciul ca sa fiu aproape de casa si de ea. Am mobilitate, vin si acasa la pranz daca e nevoie. O duc la scoala, o iau, daca e nevoie, si sunt acasa la 4 de cele mai multe ori. Sunt AICI.

 

Am mai fost cu ea la yoga, si la un atelier de meditatie si tehnici de control al stresului. Excelent continut - a ajutat-o, dar pentru ca nu erau doar adolescenti, nu a participat chiar 100%. A ajutat-o insa.

Atelierul se baza pe tehnicile de constiinta deplina - sunt si diverse aplicatii disponibile, atat pe Apple cat si pe Google - si pe o carte a lui Jon Kabat-Zinne "Au Cœur de la Tourmente, la pleine conscience" / Full Awareness - cred ca in Romania au tradus "mindfulness".

Totodata am inceput sa mergem regulat la masaj (la inceput de tot, am mers saptamanal; apoi, o data pe luna).

Cel mai important a fost ca am fost acolo cu ea, in tot timpul asta. Am insotit-o la yoga, adica am facut cursul amandoua, nu doar am condus-o. La fel la atelierul de care spuneam. Am petrecut timp, si atunci a inceput sa simta ca sunt efectiv acolo, pentru ea, nu doar pentru ca ma aflu in acelasi spatiu, ca-s mama si ca trebuie sa o hranesc, sa o spal si sa o imbrac. Stiti voi ce spun.

Fac tot ce vrea ea - repet, e un copil foarte rezonabil, nu cere mare lucru de la noi, niciodata nu a cerut. Mi-am dat seama ca de multe ori cerea ceva si eu rapundeam automat NU, sau SA VEDEM, sau NE GANDIM. Astea sunt sechele, pentru ca stiti ce cerea ea? Un vinil nou. Sau o pereche de blugi care de fapt nu ii trebuiau, poate, neaparat. Nimicuri. Toate de mai devreme m-au facut sa ma gandesc ce naiba am eu in cap de spun NU?? Ce mare lucru mi-a cerut. La un moment dat mi-a si spus, ca eu mereu spun mai intai NU, si ca nici nu ii vine sa imi mai ceara ceva. Deci acum fac tot ce vrea ea. Relatia noastra s-a imbunatatit enorm, iar ea, in continuare, nu cere mai nimic. Ultima cerinta a venit in decembrie, a spus ca pentru Craciun vrea Apple Music. Are Apple Music. Nu e mare lucru.

 

Urmareste-l pe fiul tau in continuu - eu am inceput sa notez starea ei, pe zile. Nu prea sunt consecventa, dar ar trebui sa lucrez la asta.

Se vor vedea progrese, sunt sigura, poate chiar foarte repede.

Ramai alerta, nu doar o zi, o luna, un an, ci pentru totdeauna de acum incolo.

 

Sper din tot sufletul ca iubita fiului tau sa il ajute si sa-l inteleaga. E foarte greu sa poti intelege, la 16 ani, asa ceva. Sa vezi, sa auzi, si sa nu simti ca vrei sa dai bir cu fugitii. Sper din tot sufletul ca ea sa ramana langa el, sa il inteleaga si sa il ajute!

 

Cred ca ajuta mult sa stii ca nu esti singur, ca  totul va fi in regula. E greu sa te inteleaga cei care nu au trait prin asa ceva. Nu intelegi mare lucru doar citind carti si vazand filme. Lumea te ajuta, prietenii, familia, dar putini inteleg cu adevarat, si vreau sa spun cu adevarat, in profunzime, prin ce treci - aici vorbesc si de tine, si de fiul tau.

 

Aici, cand situatia devine cu adevarat critica, poti gasi grupuri de suport, terapie de grup, unde poti invata de la altii. Nu stiu daca Romania a ajuns acolo. Dar uite si forumul acesta e un loc grozav. Profita de el!

 

Scuza-ma, scriu mult, incerc sa impartasesc experienta mea, sper sa ajute, si ma bucur ca ai impartasit-o pe a ta, caci pe mine ma ajuta! Suntem fragili, dar de fapt suntem in acelasi timp mai tari decat credem.