N-am vrut sa raspund la subiect, este prea serios din punctul meu de vedere sa se rezolve cu sfaturi date de psihologi amatori si teste de personalitate, OCD, whatever de pe internet. Din experienta unei prietene foarte apropiata casatorita cu cineva care sufera de depresie (diagnosticata acum la fifty something depresie cronica si PTSD) inceputa cand era adolescent si netratat/ignorata de parinti pana la 30 de ani. Viata ei este un cosmar... Cand aude ca depresia se trateaza cu sport si plimbari pe malul marii i se ridica parul pe ceafa. Legat de medicamente, se ajunge la o combinatie acceptabila dupa multe incercari. Dr cauta un « cocktail » care sa functioneze prin incercare si error avand in vedere ca bolile mentale nu se diagnosticheaza atat de usor pt ca nu se pot cuantifia (nu stiu daca am inventat un cuvant). Dupa o perioada se creeaza un fel de imunitate la medicamente si atunci dr cauta alta solutie. Asta plus supraveghere medicala, psihiatru in fiecare saptamana, psiholog si multe altele.
Nu vreau sa te sperii, dupa parerea mea este important sa fiti atenti si daca este depresie sa fie diagnosticata cat mai devreme. Medicamente fara vazut dr periodic nu cred se dau (indiferent daca vrea sa mearga sau nu). In acelasi timp nu stati cu ochii pe ea ca pe butelie (nu observabil), nu o tratati ca pe o persoana bolnava. si nu reactionati la micile revolte ca si cum este sfarsitul lumii. Este normal sa fii ingrijorata dar este foarte posibil ca ingrijorarea ta sa fie perceputa diferit de copila. Cineva mi-a spus odata ca nu ceea ce vrei sa spui ajunge intotdeauna la interlocutor ci ceea ce « aude » respectivul. O intrebare simpla poate fi auzita ca un repros sau altceva.
