Noi acuma suntem dusmanii lor. Sunt artagosi, tipa si li se pare normal asta. Si tranntitul usii. Si alte manifestari zgomotoase.
Ceea ce pot sa certific este ca ei stiu ca nu e normal sa nu poata purta o conversatie cu parintii. Asa ca aici nu ai de ce sa-ti faci griji.
Am avut si eu vreo 2 ani din astia pana mai acum vreo 4 luni. Foooarte tulburi. Am incercat sa nu dau prea mult cu gura ca era de pomana: nu inteleg nimic, nu stiu nimic, fac totul impotriva ei, nu o inteleg bla, bla, bla, ta-su era mereu suspectul de serviciu, eu sclava lui cand aveam pozitii comune, nenorocire cand nu tineam cu ea - nimeni nu o iubeste este o neinteleasa.
Multe gauri in urechi, una in nas, bleah, cand i-am spus ca nici nu ma pot uita la ea alta criza si seminarii intregi pe care mi le-a tinut despre discriminare, acceptare, ca de ce nu o vad pe ea ci numai gaura din nas, ca ea e aceeasi. Ca generatia lor (sic) nu e ca generatie mea invechita si nu ii privesc pe cei din jur prin prisma aspectului si a orientarii sexuale (iar sic). Ca la Universitate erau 2 baieti care se sarutau si nimeni nu era crizat si eu ma crizez ca are un tatuaj si o gaura in nas. Si nu imi dau eu seama cat o jignesc si cat sufera ca i-am spus ca mi-e greu sa o privesc. Toti adolescentii tipa ca asa sunt ei. Cu alte cuvinte m-a facut de cacao expunandu-mi punct cu punct cum sunt invaluita in discriminare.
Am iesit cam sifonata, dar, na uite ca am supravietuit. Mai cu fire albe, mai cu kg in plus, niste riduri.
Acu niste ani, cand era la moda EMO ma dadeam rotunda ca daca ajunge emo ma fac si eu emo. N-am sange-n mine sa-mi gauresc nara si sa ma tatuez.
Probabil sunt retrograda.