123 raspunsuri la acest subiect

[Pepco]

dyanaM, de curiozitate, tu ai fost vreodata internata cu copilul/copiii la Bucuresti, la Obregia? daca da, investigatiile facute acolo au fost acceptate de Comisia din orasul tau, pentru eliberarea certificatului de handicap? am o prietena cu copilas cu handicap si Comisia din orasul nostru nu le-a acceptat, a obligat-o sa refaca local toate investigatiile, ceea ce era ilegal, am aflat ulterior. pe aceasta prietena am insotit-o cand a avut evaluarea, nu stiu de unde aveti atat de multa putere, mamelor, ca eu innebuneam si faceam depresie numai din cauza birocratiei si a drumurilor, fiecare institutie iti cere dosar separat cu acte, in plus, dureaza atat de mult, ca nu termini cu dosarele, ca deja trebuie sa te apuci de strans acte pentru reinnoirea certificatului.

 

tu beneficiezi de ceva ajutor banesc de la Primaria din orasul tau?

[dyanaM]

Toate bolile lui Marius le-am descoperit la obregia. Doar că certificatul medical si o alta evaluare au fost făcute in Vaslui. Eu am procedat asa pentru ca aveam nevoie de reteta si imi trebuia aici un neurlog. Dar am cunostinte care merg la Socola Iasi pentru certificatul medical. 

  Doar la handicap grav beneficiaza de indemnizație de însoțitor sa angajare ca asistent personal. Depinde de vârsta copilului. Poate sta in maternitate pana la 7 ani indiferent de grad. Sunt mai multe dar depinde de gradul copilului. 

  Nu doresc nimănui sa treaca prin așa ceva. Multa putere si cat mai mult sprijin pentru cunostinta ta.  

[Pepco]

da, in situatia de handicap grav si este. copilul este ok d.p.d.v. social, merge (cu probleme destul de mari), se joaca, vorbeste, dar cognitiv... slab tare, obregia a spus varsta mentala 2 ani 1/2 (copilul avea 5 ani atunci).

[dyanaM]

ADEVARAT. MAI BINE SPUS NU SE PUTEA

" Când afli că al tău copil suferă de  paralizie cerebrală/tetrapareză spastică este la fel ca atunci când ți se spune că ai pierdut pe cineva drag. Cu timpul durerea însă, în loc să scadă, crește.

Cu cât te simți mai neputincios cu atât se suferă mai intens . 

        Primii care pleacă grăbiți sunt cei apropiați: RUDELE ... Îi vezi cum se îndepărtează ușor ușor până într-acolo încât abia te mai cunosc . Îi aștepți o vreme apoi înțelegi. Te resemnezi cu asta pentru că doar tu știi cel mai bine ce înseamnă timpul... timpul care trece, alarma care sună oricum . 

       Apoi PRIETENII ... pentru ei nu mai ești tu cel de ieri , ai ceva în plus , ai o încărcătură ce depășește limita permisa pentru „ prietenia ” de odinioară. Rămâi cam singur iar de mâna ta stă agățat copilul care râde sau plânge fix atunci când nu e nici de râs și nici de plâns... te privește uneori cu ochii mari și parcă îți spune „ hai, atât poți? ”. Puiul ăsta mic și dulce îți arată o nouă lume, îți demonstrează că ești mult mai mult decât credeai ...

        Plecarea celor apropiați nu înseamnă nicidecum sfârșitul , te ajută într-un fel , chiar dacă asta sună aproape dur , aproape absurd , te ajută să fii pregătit pentru atunci când alți oameni din jur vor privi către suferința ta indiferenți , îți vei spune calm că este ceva firesc din moment ce nici cei familiari nu au înțeles ori NU AU REZISTAT . Unica ta speranță pentru a merge mai departe rămâne Dumnezeu . 

E acolo cuminte, în ochii copilului tău.

Îl privești adesea și îi spui „ acum cum fac? ”

El clipește și uneori îi auzi răspunsul , de știi să asculți ...

Nu ai voie sa plângi în fața lui Dumnezeu. Nu se cade. Mergi tăcut, uneori te oprești și asculți, în urma ta se aud pașii Săi. Este mereu acolo, cu tine... în ochii copilului tău."