Din pacate criticile nu le aud doar eu, ii sunt adresate direct, fara sa ma consulte pe mine in prealabil. Bineinteles ca atunci cand sare calul eu ii iau apararea copilului. Aici ma intreb daca fac bine sau nu. Uneori zic ca poate ii stirbesc lui din autoritate si copilul este bulversat si nu mai stie pe cine sa aculte, apoi zic ca nu pot sa-l las asa, trebuie sa stie ca eu il iubesc si il apar.
Clar nu este viata pe care mi-o doresc, eu sunt o fire vesela, nu ma cert, nu caut nodul din papura; intotdeauna spun ca orice problema are rezolvare si niciodata nu caut vinovati.
Seara ma pun in pat langa copil, inainte sa se culce si incerc sa povestesc cu el intamplarile de peste zi, iar daca au fost discutii cu partenerul meu sa explic cum ar fi trebuit sa faca sau sa se poarte vis a vis de cele petrecute. Dar obosesc si eu, nu e deloc normal sa fie asa. Ma gandesc si la adolescenta cand copilul va fi greu de stapanit...
Raspund aici din perspectiva tatalui copilului ei, tatalui copilului meu, si tatalui copilului nostru.
Mi-am iubit si imi iubesc sotia, ne-am casatorit stiind ca avem copii, ca acestia locuiesc cu noi, ca le vom fi parinti la toti, fara rezerva. Au trecut aproape 12 ani de atunci si pot spune cinstit ca nu, nu este totul perfect. Ne straduim, zi de zi, ceas de ceas. Am facut greseli, fiecare, ne-am suparat, ne-am acuzat si...am mers mai departe, tocmai pentru ca am stiut ca gresim, dar si pentru ca atunci cand ne-am casatorit am facut-o pentru noi si pentru copii. N-am dat voie ca lucrurile reale sau doar imaginare din viata noastra sa ne abata de la scopul final, fixat atunci cand am facut pasul impreuna.
Ne-am acordat credit pentru copilul celuilalt fara exceptie si da, uneori am sarit calul, ne-am facut reprosuri. Dar am trecut peste, ne-am corectat.
Acum cand ma gandesc nu stiu daca as mai avea curaj sa o fac. Dar daca tot am facut-o, ma bucur ca le-am oferit tuturor o familie.
S-ar putea ca partenerul tau sa nu se comporte niciodata cu fiul tau, asa cum ai vrea tu. Nu mi se pare onest sa-i ceri ce nu poate da. Cum spuneau si ceilalti, la tine si in general vorbind, adultul este cel care are puterea si priceperea de a lega si pastra o relatie frumoasa cu un copil. Dar desi pare simplu in vorbe, in realitate nu e deloc asa si mie mi se pare clar ca el nu poate asta.
Daca el este tatal perfect pentru copilul vostru si este si un sot bun pentru tine, cred ca ar fi o greseala sa rupi acest lucru. Daca relatia cu fiul tau nu e buna, va trebui sa accepti asta, pentru a pastra alte doua relatii bune. Desigur, chiar daca nu e buna, relatia cu fiul tau ar trebui sa fie una corecta, in sensul ca nu trebuie sa se regaseasca vreun abuz, cat de mic- si aici trebuie sa discutati, sa-i explici sotului tau. Daca n-are nimic bun de dat, macar sa se abtina sa dea ceva rau.
Eu sunt de parere ca dragoste cu sila nu exista, indiferent de care dragoste vorbim. Dar relatiile civilizate si corecte nu trebuie sa lipseasca.
Cred ca in acest moment sotul tau este sub presiune si incearca sa puna presiune pe copilul tau. Sunt sigur ca sare calul, doar ca are pata pusa, iar tu sari calul, in incercarea de a-ti apara copilul.
Daca veti putea iesi din acest cerc vicios, prin discutii calme si la obiect si va veti acorda si toleranta necesara, in sensul ca lucrurile nu se vor schimba brusc de la inceput, cred ca veti avea o viata acceptabila s, ulterior, chiar frumoasa.
Oricum, parerea mea ca nu este problema copilului, sau a sotului, sau a ta, ci este problema voastra.
![[:)]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/icon_smile.gif){kind=icon}
![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
