Pentru camarazii mei, pierduti prea devreme...
Imi simt sufletul
Mugur de fluier,
Ce-a doinit
Cantec cu suier.
Pentru zilele
Ce-au fost trecute
Pentru noptile
Negre si slute.
Am pornit
Cu roua-n picioare
Ca sa cant
Un cantec de soare
Pentru zilele zilele…
Ce au sa vie…
Pentru noptile noptile…
Cu iasomie…
Freamatul apelor
Si fosnetul codrilor,
In el se intalnesc
Si sufletu-mi incalzesc.
Imi ridic privirea si doare. Doare al naibii desi eu sunt aici. Sau poate tocmai din acest motiv? Sau nu ar trebui. Cine stie? Nu imi dau seama nici macar cum trece timpul. Doar constat ca s-a mai dus un an asa cum s-au dus si cei de dinaintea lui.
Probabil cu timpul se va transforma totul intr-o numaratoare, din ce in ce mai stinsa sau poate cineva isi va gasi chemarea de a scrie, de a nu lasa prada timpului si uitarii zbuciumul celor plecati, si durererea celor ramasi si le va da dreptul celor ce vor veni sa stie. Sa stie cum a fost trasat destinul lor de urmasi de cei carora au spus: “aceasta este datoria mea”. Si au plecat multi dar au venit mai putini. Si doare! Doare pentru ca acolo s-a rupt definitiv o bucata din sufletul meu. Pentru ca si eu am fost crescut in acel spirit de, toti pentru unul si unul pentru toti.
Sigur ca o coloana inscriptionata si o coroana cu flori sunt si vor fi binevenite. Pentru ca acestea vor purta caldura celor ramasi pentru lumea rece a celor plecati. Si sper ca si peste ani cei ce vor veni sa afle, sa nu uite si sa spuna mai departe despre ei, bucata din sufletul nostru.
Asa ca am sa spun rece si raspicat asa cum mi s-a spus si mie:
Va ordon!
Va ordon sa nu uitati! Pentru ca daca nu veti respecta acest ordin, nu veti pierde o amintire, ci va veti pierde pe voi insiva in negura uitarii istoriei voastre.