Cu câteva săptămâni în urmă începuse să mă sufoce mediatizarea chestiei ăsteia cu ANAFul, dar, mă rog...scopul era nobil...să zic așa. Am început să primesc bonuri până și de la vânzătorul de vată pe băț din parc. Nu e rău, mi-am zis... Dar, ca orice minune, nu a ținut decât 3 zile... și un pic. Pentru că de ceva timp nu mai primesc bonuri din nou, iar săptămâna trecută am trăit o experiență absolut dezgustătoare... pe scurt:
Am fost împreună cu grădinița în excursie cu Tudor. Toate bune și frumoase (mă rog... au fost niște probleme și cu firma de transport, dar să zicem că alea sunt din altă categorie, ce ține de bunul simț lipsă pe la noi...), ajungem la Cetatea Neamțului, urcăm, coborâm...și luăm masa, la un restaurant de peste drum unde teacher vorbise dinainte și comandase prânzul pentru copii. Mâncarea e acceptabilă... când să plecăm însă... rumoare... teacher cere un bon de casă și i se răspunde că mâncarea nu a fost trecută prin casă și că nu au cum să îi dea. teacher le explică faptul că e o excursie cu copii mici, că are nevoie de bon să justifice și ea niște costuri etc etc.... replica memorabilă a patronului (sau ce o fi fost)... mângâindu-și burta: ”Păi doamnă, ce vă trebuie bon??? Ați văzut mâncarea, ați mâncat-o, copiii sunt sătui.... ce mai contează bonul?” Rămâem perplecși. Teacher, diplomată, solicită o factură pe care în cele din urmă o obține. Dar mai că-mi vine să pun pariu că după ce am plecat factura s-a dus pe apa sâmbetei, la gunoi, așa cum se duc toate chitanțele false...s-au mai văzut cazuri. Mi-a rămas în minte replica șefului burtos.... CUm, Doamne iartă-mă, nu-i vede nimeni pe ăștia???? Hello, ANAF, unde ești????? La Cetate se cheamă restaurantul, așa... pentru cultura generală....
