citind parti din povestea lui ladyArtemis ma intreb daca nu poti sa schimbi si parintii cateodata. Cred ca am mai citit ceva in legatura cu parintii tai care mi-a atras atentia, ceva de cum nu sunt ei de acord cu intentia ta de a studia pedagogia in australia (sper sa nu incurc).
In alta ordine de idei cred ca de ce neincrederea in psihiatru e extrem de bine explicata mai sus. Raceala, mizerie si ignoranta intr-o meserie care are mult de lucru cu sufletul nu numai cu fizicul.
Psihologul nu e medic. Intotdeauna trimiterea ar tb data catre psihiatru care decide ce tip de terapie ai nevoie (si evident nu ar trebui sa fie doar medicamente , terapia ar trebui sa fie o parte importanta in rezolvarea problemei, ca altfel poate rezolvi temporar manfifestarea - atacul de panica, dar fara terapie nu pricepi de ce faci atacul, ce mecanism din mintea ta il declanseaza si cum poti sa il combati).
Plus in Ro cred ca mai conteaza si multele glume de autobaza, si folclorul cu spitalul 9, multa lume asociaza orice problema cu spitalul de nebuni, ceea ce e atat de departe de adevar.
Da, eu sunt, nu ai incurcat ![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
Ai perfecta dreptate, si parintii trebuie schimbati la nivel de mentalitate/idei preconcepute pentru a putea sa isi ajute mai bine copiii daca acestia au probleme psihologice.
In cazul meu, parintii mei au fost foarte socati ca am primit recomandare de la medicul de familie sa merg la psihiatru/psiholog si apoi cand am mers au fost foarte socati cand li s-a spus ca nu sunt tocmai ok, ca am niste probleme destul de serioase. Chiar si acum sunt in continuare socati desi suntem la asa mare departare unii de altii. Nu le vine sa creada, tind sa nege totul. Si atitudinea asta a lor deriva din faptul ca psihiatrii si psihologii (toti de aici si cativa din Romania) au spus ca felul in care am fost crescuta, viata de familie din primii ani de viata a contribuit in cea mai mare masura la aceste probleme ale mele; pentru parintii mei asta este o lovitura imensa si nu le place sa fie criticati/blamati. De fapt ar dori ca toata vina pentru aceste probleme sa fie doar a mea si deloc a lor. Asa ca nici eu nu am parte de sprijin moral/sufletesc din partea lor si nici ei nu inteleg prin ce trec si de ce, refuza sa inteleaga. Intr-un fel ii inteleg, pentru ca per total au fost parinti buni, si-au dat interesul, au sacrificat multe pentru mine, dar au si gresit in alte privinte.
Asta cred ca ar putea fi o problema generala a parintilor, daca ei ca parinti au sacrificat, au facut compromisuri, si-au dat interesul, etc. poate le vine greu sa accepte ca au mai si gresit pe ici colo si dintr-o atitudine de genul asta pot aparea probleme enorme.
De exemplu, cand eram mica, intre 3 si 10/12 ani, mama mea avea obiceiul sa ma pocneasca peste fata destul de des/pentru orice greseala. O facea chiar si in public si i se parea perfect normal. Si mie mi se parea normal, in ciuda durerii fizice si umilintei. Aici insa, am aflat de la psihiatrul si psihologul meu ca palmele date peste fata unui copil de orice varsta sunt considerate in Australia abuz fizic si caz de anchetat de politie si asistenti sociali. Totodata am aflat tot de la ei, ca aceste palme date peste fata pot traumatiza grav un copil, ceea ce s-a si intamplat in cazul meu.
(In Australia doar palma data la fundul copilului este considerata ok si doar daca se intampla rar, daca devine un obicei pentru orice greseala atunci iar este considerata abuz fizic cu consecinte legale.)
Ei bine, cand i-am spus si mamei despre asta, a refuzat sa ma creada si a spus ceva de genul: "Dar copiii aia care au fost legati de paturi si batuti cu cureaua de parintii lor? Si ei au crescut si sunt perfect normali, nu au nici o problema! Dar tu, doar din cateva palme, trebuie sa ai problemele astea?"
Degeaba am vorbit mult si bine cu ea, i-am tot explicat si nimic. Refuza sa inteleaga. Poate este si prea tarziu in cazul ei, eu fiind adult.
Cred ca parintii ar trebui sa invete despre aceste lucruri inainte de a avea copii pentru a evita din start astfel de greseli.
De fapt, eu am o idee mai radicala: sa poti sa ai copii biologi sau sa adopti numai daca ai permis pentru asa ceva. Si permisul sa fie greu de obtinut, in urma unor teste de sanatate fizica si mentala foarte detaliate ale ambilor parinti plus cursuri obligatorii de crestere si educare ale copilului, plus alte cerinte. Stiu ca ar fi greu de implementat, dar totusi nu imposibil. Oricum, ideea de baza ar fi ca nu oricine ar trebui sa aiba acest drept de a avea copii. Astfel cred ca s-ar putea evita multe cazuri de copii abuzati, maltrati, chinuiti, folositi pentru interesele parintilor, infometati, pusi la munci grele, pusi la cersit, violati, batuti zilnic, etc.
Cu mentiunea ca acel psihiatru poate fi atat de ocupat, incat sa te programeze cine stie cand, poate nici nu mai ai nevoie atunci. Din punctul meu de vedere, cand ajungi la psihiatru, inseamna ca problema nu mai e de amanat.
Cat despre analize, daca vrei gratuite, si acestea sunt cu programare, pentru ca fondurile alocate laboratoarelor, pentru analize gratuite, se termina, de obicei, pana in data de 10 ale lunii. Sunt o gramada de oameni batrani care isi fac analize.
Daca ajungi la psihiatru cand simti ca problema nu mai poate fi amanata, in cele mai multe cazuri problema s-a agravat, boala s-a adancit, a progresat si esti deja un caz destul de grav. Recuperarea completa ori va fi deja imposibila (caz concret: eu insami) ori va dura foarte mult si va fi foarte greu, problema fiind deja atat de avansata.
Nu stiu de ce sunt atat de multe persoane care vor sa amane psihiatrul cat mai mult, dar in schimb nu ar amana alti doctori. Din cauza ideilor preconcepute? De frica sa nu fie judecati? Da-le incolo cand vine vorba de sanatatea ta si impactul pe care aceasta o poate avea asupra ta si a celor dragi tie.
De exemplu, dupa moartea bunicii din partea mamei, mama mea a plans zi de zi timp de 6 luni. S-a consumat enorm. Eu nu am stiut cum sa o ajut, nu am stiut ca un psihiatru si un psiholog ar putea sa o ajute enorm in acele momente grele. Asa ca dupa 6 luni de plans continuu, mama a facut diabet. Mai tarziu a aflat ca a facut diabetul pe fond nervos. Daca se ducea/o ducea cineva la psihiatru si primea niste calmante plus terapie de la un psiholog poate nu facea acest diabet.
Bolile psihice, inclusiv depresia, pot avea efecte grave si asupra sanatatii fizice, pot cauza alte boli. De asta trebuie tratate si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Da sunt gratuite. Si medicul de familie si consultatia cu trimitere de la medicul de familie.
Daca cineva plateste (mai corect spus daca da bani) e greseala lui.
Eu am ajuns prima data la psihiatru la 11 ani. Parintii mei au trebuit sa ceara trimitere medicului de familie care cand a auzit s-a mirat foarte tare si a refuzat pe motiv ca eu eram prea mica si ca: "ce probleme ar putea sa aiba un copil la 11 ani?". Cand parintii mei i-au pus pe masa banii si punga de cadouri, imediat a scris trimiterea.
Aici, cand ma duc la cabinet la psihiatru si psiholog (sunt in aceeasi clinica de psihiatrie si psihologie) mereu vad copii, unii mici de 2-3 ani si multi cu varste intre 4 si 12 ani. Parintii lor par foarte relaxati, se joaca cu ei sau citesc, unii chiar glumesc si rad. Asta comparativ cu cand am fost cu parintii la psihiatrii/psihologi si toti din sala de asteptare aveau expresii de ziceai ca esti la o inmormantare, nimeni nu zambea, toti stateau tepeni in scaunele lor, unii chiar plangeau (inclusiv mama mea) si eu eram singurul copil, toti ceilalti adulti.
Din pacate, chiar si mentalitatea multor medici cu privire la mersul copiilor la psihiatru/psiholog trebuie schimbata.
Ladyartemis, cum ar putea fi schimbată mentalitatea "urgent?"
Mi-ar placea si mie sa am o bagheta magica, dar in lipsa ei, ne mulțumim cu ritmul "melcesc"....
Stiu despre ce vorbești, dar ma bucur sa mai observ pe ici pe colo îmbunătățiri , nu sper la ceva rapid, ca dupa ce au fost îndoctrinați bunicii si parintii nostri sa arunce cu pietre in stiintele sociale, e greu sa ii mai schimbi....
Repet, sunt totusi raze de speranta :)
Urgent in sensul ca ar trebui sa i se acorde o importanta mai deosebita. S-ar incepe poate cu educarea copiilor inca din scoala primara sau chiar gradinita, adica li s-ar vorbi despre emotii, sentimente, ganduri, despre importanta lor, despre faptul ca exista psihiatrii si psihologi (care ar putea fi descrisi ca doctori de suflet, doctori de ganduri) care ii pot ajuta mult in tot felul de situatii. S-ar continua cu educarea parintilor inainte de a deveni parinti pentru a fi mai bine pregatiti, dar si dupa ce au copii; educarea cadrelor didactice sa recunoasca daca exista astfel de probleme la elevii lor si sa abordeze subiectul atat la scoala (in privat cu elevii respectivi si impreuna cu alte cadre didactice pentru a se ajuta/sprijini reciproc in ajutarea elevului) cat si in privat cu parintii; si desigur educarea doctorilor, mai ales a celor mai in varsta, pentru ca acestia sa inteleaga cat de mult poate un psihiatru si psiholog sa ajute un copil si cat de important este sa se intervina la timp. Poate chiar si preotii ar trebui educati in acest sens din moment ce multe persoane se duc la ei pentru sfaturi si sprijin moral. De fapt, si politicienii ar trebui si ei educati in acest sens pentru a nu da legi gresite/pune piedici celor ce doresc sa schimbe/imbunatateasca aceste lucruri.
Daca toate aceste categorii (copii, parinti, doctori, cadre didactice, preoti, politicieni, etc.) ar fi educate in acest sens atunci deschiderea si intelegerea ar fi mult mai mari si starea generala a unei familii, societati, natiuni s-ar imbunatati considerabil.
Un prim pas mai simplu de facut este ca noi, oamenii obisnuiti, sa vorbim mai deschis despre aceste probleme. Asa cum vorbim deschis despre, sa zicem, o raceala, asa sa vorbim (pe cat se poate) si despre aceste boli psihice. Pentru ca pana la urma sunt niste boli ca orice alta boala; nu am vrut si nu am ales sa le avem si nu ne definesc ca persoane.
