40 de ani pare sa fie o varsta cand , teoretic, toate planurile vietii sunt(ar trebui sa fie) bine conturate: o familie, 1, 2 sau mai multi copii, o slujba stabila, o casa, o masina, prieteni buni, etc. Apare o anumita stabilitate(familiala, afectiva, financiara) si pare ca e suficient.
Cel mai adesea aud in jur(si pe buna dreptate, de altfel) ca nimic nu-i mai importanta decat sanatatea. Ca restul...vin.
Dar in afara de sanatate, ce asteptati inca de la viata dupa aceasta varsta? Sau dupa ce viata e implinita pe toate planurile importante pentru voi?
Sunteti multumiti cu ce ati realizat? Sunt lucruri la care nu mai sperati, la care ati renuntat sa va mai ganditi? Sau, dimpotriva?
Stiu, unii dintre voi veti spune ca dupa 40 de ani un om nu e prea "trecut" pentru a incerca sa-si realizeze vreunul dintre planurile care nu i-au iesit pana atunci. s-o ia de la capat cu un serviciu nou, cu un alt partener, cu o alta casa...
Pe mine personal ma nemultumeste neimplinirea in planul personal(afectiv), pentru ca am divortat de multi ani si nu a fost sa apara un partener potrivit. Celelalte planuri ale vietii mele sunt insa realizate, in sensul ca am 2 copii sanatosi, un job stabil si o locuinta, sunt sanatoasa, am parintii alaturi.
De aici incolo e problema. Din punctul asta , mai departe, dupa 40 de ani, ce asteptari ar trebui sa mai am? Voi ce asteptari aveti inca de la viata?
Urmariti, inca, o evolutie personala sau va canalizati in special pe relatia de cuplu si pe bunastarea familiei? S-ar putea sa para prea filozofice intrebarile mele, dar as vrea sa fac o comparatie cu propriile mele idei despre cum sa fie viata mea de aici inainte si cu ce sa ma multumesc.
Eu ma surprind foarte canalizata pe cum sa-mi cresc mai bine copiii, cum sa nu repet greselile parintilor mei, cum sa impart mai bine toate planurile in care trebuie sa functionez(serviciu, facturi, casa, copii, parinti) incat am sentimentul ca-mi scapa timpul printre degete. Si ma trezesc ca trec saptamanile fara sa se mai intample nimic in plus, in afara de ceea ce este deja stabilit.
Parca timpul nu mai ajunge, parca energia nu mai e suficienta, parca vointa s-a consumat in eforturile de pana acum.
Ajung sa ma rog(ca babele sau nu) sa raman sanatoasa si sa-mi fie copiii si parintii sanatosi.
Si totusi...viata si varstele ar trebui privite si acceptate cu optimism si, teoretic, ar trebui sa avem energie si vointa chiar s-o luam de la capat. Dar pana cand?
Voi cum simtiti? Mai e loc de planuri(indraznete) in viata voastra?Sau va declarati multumiti cu ce aveti si va ingrijiti sa pastrati ce-ati realizat?