Totusi ma mir ca exista vorba, ca dpdv cultural ne-doritul e copii nu e vazut cu ochi buni in Ro
Viata fara copii
#11
Postat 15 aprilie 2015 - 21:19
#12
Postat 15 aprilie 2015 - 22:06
Si eu cunosc multe cupluri fara copii. Insa macar la nivel declarativ toate si-au dorit enorm copiii dar nu s-a putut. Un cuplu este medicul nostru de familie, pediatra la origine. Celalalt cuplu, intalnit intamplator prin natura meseriei, aduce permanent cadou copilului si se joaca cu el.
Persoane care sa nu aiba copii, si sa nu-si doreasca copii, si sa se fereasca efectiv de copii eu nu cunosc! Oricum, la mine acest lucru reprezinta pacatul capital: sa nu iubesti copiii, sa nu vrei sa te joci cu ei, sa nu te pregatesti macar cu o mica atentie pentru copil cand vii la mine. Poti fi sigura ca a doua oara nu te voi mai chema! :))
Nu judec faptul ca unii vor sau nu sa aiba copii, atata timp cat acest lucru nu interfera in relatiile dintre noi si nu-mi fac sub nicio forma copilul din dotare sa se simta nedorit. Dar cum spuneam, m-a pazit Cel de Sus sa ma intalnesc cu astfel de oameni! Chiar ma intreb daca exista?
#13
Postat 15 aprilie 2015 - 22:12
da, exista, eu nu mi-am dorit pana nu am hotarat ca daca nu fac unul o sa ajung o batrana cu multe animale de casa si asta nu dadea bine deloc cu ce imi doream de la viatza. (rog foarte tare sa nu se supere nimeni, atata m-a dus pe mine mintea la 29 de ani. de atunci am mai crescut)
si daca m-ai fi invitat la tine acasa nu as fi adus nimic pt copil, nu din rea vointa, ci numai si numai pt ca nu mi-ar fi trecut prin cap.... nu m-am inghesuit niciodata sa mangai copiii nimanui, sa ma joc cu ei, sa-i bag in seama macar eram asa complet inconstienta de existenta copiiilor pana i-am avut pe ai mei :)
#14
Postat 15 aprilie 2015 - 22:21
Buna!
Eu cred ca oamenii, cel putin eu :) , trec prin etapele astea alternativ, in functie de mai mulți factori...
Asa ca mai lasati timp de gandire cuiva carw va pare sigur si decis irevocabil :)
De ex cand eram adolescenta doream copii, in timpul unor relații nefericite nu am mai dorit.... acum am unul si.... mai vreau unul....
La mine dorinta de copii a aparut foarte clara cand am fost echilibrata... doar ca au fost si perioade in care nu reuseam sa ma regasesc si imi era destul de limpede ca un copil atunci m -ar fi dezechilibrat si mai tare si nu as fi avut (emotional) ce sa-i ofer...
Nu spun ca cei care nu vor copii sunt in vreun dezechilibru, ci din contra, ca asta e functionalitatea lor optima si ca trebuie sa faca cum e mai bine pentru starea lor de bine....
Off topic : ce sinonime sunt pt echilibru ca am repetata cuvantul de multe ori si nu mi-a venit inspiratia pentru alt cuvant?
#15
Postat 15 aprilie 2015 - 22:25
si daca m-ai fi invitat la tine acasa nu as fi adus nimic pt copil, nu din rea vointa, ci numai si numai pt ca nu mi-ar fi trecut prin cap.... nu m-am inghesuit niciodata sa mangai copiii nimanui, sa ma joc cu ei, sa-i bag in seama macar eram asa complet inconstienta de existenta copiiilor pana i-am avut pe ai mei :)
Te-ar fi dat Dragos pe brazda! Fara pic de rusine, si jur ca nu asa a fost crescut, intreaba pe oricine care vine la noi: mie ce mi-ai adus si nu vrei sa te joci cu mine? Eu copiilor bolnaviori care vin la mine acasa (ca nu apuc sa ajung eu la toti) le dau cate ceva: un fruct, vitamine, un dulce. Probabil ca de asta am asa de multe consultatii la domiciliul MEU. :))
#16
Postat 15 aprilie 2015 - 22:27
Noi ca si cuplu nu ne dorim copii , eu stiam ca nu voi avea copii de pe la 18-19 ani , nu m -a atras situatia , sub nici o forma , al meu sot a declarat de asemenea in diverse situatii ca nu si-ar dorii copii . Mie imi plac copii , in general , imi place sa am joc cu ei , sa ii cadorisec , avem o finuta mica de 4 ani si un fin de 8 ani , insa sunt f bine cat sunt ai altora . La 33 de ai ai mei apropae 34 mi se pare ca daca as face un copile ca si cum m -as muta cu vecinul de la etajul 7 varnd -nevrand , ma fost o fire f independenta de mica , si am unprogram de viata f bien stabilit , pe care nu l -as schimba decat in situatii extreme .Articolul l -am sharuit si eu pe fb si am creat val de controverse , mie mi se pare cute , contin si adevarurisi ne -adevaruri , mult batut campii ,dar asta e jurnalismul , in cele mai multe cazuri .
Mie optiunea de a face sau nu copii , mi se pare normala , este o alegere in viata ti -o asumi , in timp , indiferent daac e buna sau rea . Mie de ani mi se va spune ca voi ajunge sa regret ca nu avem copii , insa sincer nu cred ca se va intampla asta . Eu mi-am documentat in minte decizia , am ales si pro si contra , in ansamblu mie personal un copil imi pare obositor .
Editat de maja123, 15 aprilie 2015 - 22:31 .
#17
Postat 15 aprilie 2015 - 22:40
Si eu stiu persoane care sunt OK cata vreme copiii sunt ai altora.
Pana sa am propriul copil, aveam o legatura fantastica cu alti copii, stateau atarnati ciorchine de mine, ii caram in brate, organizam jocuri, ce nu faceam ca sa se simta ei bine. Ei, dupa ce am avut propriul copil, a tras inspre el toata, dar toata afectiunea de care eram eu capabila. S-a sfaramat legatura aceea speciala cu restul copiilor de zici ca a fost din vreascuri. Este motivul pentru care nu am mai avut nicio chemare sufleteasca pentru a relua meditatiile. Nu pot face meditatie daca nu sunt sufleteste aproape de copilul ala.
#18
Postat 15 aprilie 2015 - 22:49
Viata mea fara copii, jumatate de viata si poate mai mult, a fost una sa zic asa lejera: multe plimbari, calatorii, explorari din toate pdv. Dar nu eram implinita si o simteam.
Cand am fost echilibrata, vorba Andeighe, sau altfel spus impacata cu mine insami, copilul a venit...mi-l doream demult, dar a venit la momentul lui.
Inainte si dupa copil sunt doua etapte complet distincte in viata mea, ma simt de parca traiesc o a doua viata, total diferita de prima.
Desi am fost si sunt profesoara, inainte de a-l avea pe al meu, nu intelegeam prea bine copiii (decat din perspectiva copilului care am fost). Nu simteam, exact la fel cu Aqai, o mare empatie pentru ei, imboldul sa-I mangai pe crestet, sa iau in brate bebelusi samd. Nu ma interesau prea mult decat ca "obiect al muncii", cu care, ajuns acasa, nu prea mai vrei sa ai de-a face.
Viata fara copiii poate fi una buna si implinita pentru cei care, din diverse motive, nu si-I doresc. Pentru cei care isi doresc si nu-I au, un exercitiu de supravietuire. Pentru mine, a fost searbada si parca lipsita de sens, desi aparent plina si, cum am spus, lejera.
Acum mi-e mult mai greu. Si mult mai bine.
#19
Postat 15 aprilie 2015 - 22:54
Mai voiam sa adaug si am uitat:
de cand am copil, inteleg mult mai bine TOTI copiii pe care ii intalnesc si am dezvoltat o empatie pe care nu o aveam inainte. Vad asta in primul rand la elevii mei, s-a schimbat relatia cu ei, vin des la mine si ma imbratiseaza spontan, simt impulsul sa ii consolez, sa ii mangai, sa le sterg lacrimile, sa ii fac sa zambeasca. Cand ii cert, ii cert ca pe copilul meu, cu afectiune. Parca am redescoperit copiii si copilaria.
(Este adevarat totusi ca inainte de a avea copilul am predat mult la clasele mari, copiii cu care evident nu puteam avea o relatie precum cea descrisa mai sus, Iar acum predau la clasele primare. Totusi ceva profund s-a schimbat in mine de cand sunt mama.)
#20
Postat 16 aprilie 2015 - 03:03
Eu ii inteleg pe cei ce nu-si diresc copii, nu din motivele articolului ..ci printr-o analogie personala.
Mie nu imi.plac animalele ...nu le urăsc, dar nu am nici o atracție pentru ele. Imi sunt pur si simplu indiferente ...nu simt nevoia sa le mangai, sa le hranesc, pe strada nici nu le observ. De aceea nu as ingriji un animal al meu ...nu am nici o înclinație, mi se pare ca doar mi-as da de lucru fara sa am vreo satisfactie personala.
Acelasi lucru cred ca simt si cei ce nu isi doresc copii ...de aceea ii inteleg.